Dirt is good!

Una dintre cele mai bune campanii la detergenti ever, din punctul meu de vedere, si una dintre cele mai frumoase reclame cu/despre copii, care a reusit sa ma emotioneze de cand am vazut-o prima data (desi nu m-a facut sa cumpar produsul, reclama si ideea mi s-au parut geniale). Stiu ca e veche rau, dar nu am avut pana acum ocazia sa o privesc cu ochii  unui parinte care trebuie sa curete si sa spele dupa copilul lui, pentru ca asta ma interesa acum, nu partea de advertising la care nu ma pricep.

De ce am inceput cu asta? Pentru a ajunge sa va spun ca Vladut e cel mai murdar copil de la locul de joaca. Ma rog, nu chiar "cel mai", dar e in top.  El e intotdeauna acolo unde se fac tortulete de nisip, el se tavaleste pe jos si isi rastoarna galetusa in poala, el nu fuge si nu plange cand il murdaresc alti copii. Aseara a stat vreo 20 de minute si s-a jucat cu alti patru copii de varsta lui sau putin mai maricei, turnandu-si practic nisip cu lopatelele-n cap (ei se jucau "de-a ceva", nu am inteles eu prea bine de-a ce ca niciunul nu vorbea bine, dar practic asta insemna joaca lor). Bineinteles ca si ei, si noi, parintii "inconstienti" care nu le dadeam una peste mana sa nu se mai murdareasca, am fost priviti tot timpul asta de pe margine ca niste "freaks", vreo 2 mame au sarit si si-au smuls odraslele de la locul faptei sa nu cumva sa incaseze si ele nisip, dar copiii nostri erau atat de fericiti si se jucau atat de frumos impreuna la o varsta la care asta se intampla destul de rar, incat "pretul" distractiei (ceva nisip maturat de pe jos in casa si mai multa insistenta la baita) mi s-a parut infim.

Am fost mereu si voi fi mereu suporter infocat al murdaririi.  Prin murdarire copilul invata. Cand exploreaza lumea se murdareste - inevitabil, daca nu cumva e inchis intr-un mediu perfect aseptic. Fiecare noua "descoperire" e un nou prilej de murdarire, si mi se pare cel putin trist - o tristete ca a robotelului din reclama - ca un copil sa afle ce e nisipul, noroiul, iarba strivita, mancarea din castron, doar uitandu-se la ele, sub privirea vigilenta si vocea iritata a mamei care ii spune "Nu pune mana, ca te murdaresti!" N-o sa vorbesc despre imunitate, imbolnavire si bacteriile din mediu pentru ca, desi am o idee, nu e domeniul meu de competenta. Dar, din punctul de vedere al dezvoltarii, murdarirea este, fara indoiala, buna.

Copilul meu a invatat, in primul rand, sa manance murdarindu-se. Cu mult inainte de a porni in explorarea lumii, si-a explorat farfuria de mancare- a mea si a lui, drumul manutei de la castron la gura (cu mari aproximari la inceput, evident), textura bananei, a rosiilor si a firimiturilor de paine. Da, era murdar ca un porc, dar ne distram de minune si numai astfel a depasit etapa in care a refuzat complet si categoric mancarea.

Apoi a pornit in patru labe, ca un gandacel, sa vada ce e in jurul lui. Si a vazut tot: iarba, asfalt, nisip, gresia din mall-uri. Nu mi-a trecut niciodata prin cap sa il opresc "ca e murdar pe jos, merge lumea cu picioarele"- dar s-au gasit mereu in jur ingrijorati care-mi tot repetau asta. Apoi a pornit in picioare. Descult. Nu stia sa mearga cu pantofi, nu-i placeau si nici nu am insistat pentru ca mersul descult este bun, il ajuta sa paseasca natural, nu dupa cum doreste un producator sau altul de incaltaminte. Cand a acceptat prima pereche de incaltari mergea, deja, de vreo 2 luni, si a fost un soi de "ultima sansa", pentru ca venea frigul si urmau sa-i inghete picioarele.

Dupa primii pasi a descoperit parcurile de la alt nivel. Cel in care se juca si intalnea alti copii. Cateva saptamani a pipait nisipul, asfaltul, a bagat manutele in noroiul de toamna... era fascinat si fericit, pentru ca toate lucrurile care pentru noi sunt acolo "dintotdeauna", pentru el erau "cioburi" de lume pe care le vedea prima data.

Acum mergem in parc in continuare si, dupa o perioada in care a fost reticent si rezervat si a evitat copiii, prefera sa se joace cu noi, piticul meu a descoperit firesc joaca alaturi de cei de varsta lui. La nisip, se pare ca acolo a fost locul in care s-a simtit cel mai in largul lui sa se apropie de ceilalti. Si il vad in fiecare zi cum se transforma. Invata sa rada si sa comunice cu ei. Invata sa imparta jucariile lui, sa le dea inapoi pe ale altora, sa le stranga frumos cand plecam acasa. Nu  l-am invatat sa faca toate asta, a invatat observand si interactionand cu ceilalti copii.

Murdarirea in joaca si murdarirea "exploratorie", sa  o numesc asa, nu au nimic de-a face cu igiena corporala. Nu cresc un "imputit" daca il las sa faca turte de noroi. Baia dupa joaca e obligatorie si cred ca al meu e unul dintre putinii copii pentru care nu a trecut nici macar o zi din viata fara o baita "adevarata". Din prima zi de viata i s-a facut baie in maternitate, cand am ajuns acasa i-am facut baie la fel de firesc, fara sa asteptam "sa cada buricul" si alte babisme, i-am facut baie si la febra, si la raceala, si daca nu iesea din casa deci "nu se murdarea", si dupa ce a implinit un an cand se zice ca "nu mai e nevoie de baie zilnica", cel putin o data pe zi (ca au fist si zile cu 3-4 dusuri). Permitandu-i sa se murdareasca nu fac rabat la igiena. Dimpotriva. Important e sa invete sa se spele, nu sa priveasca oripilat orice urma de praf si sa ii fie scarba sa-si culeaga cheia daca i-a cazut in balta, lumea in care traim mai inseamna si murdarire uneori.

Da, nu il imbrac "ca in reviste", in hainute "frumoase". Pentru cine as face-o? Lui sigur nu-i pasa si se simte mai confortabil intr-un tricou si o pereche de pantaloni de trening decat in camasa "de om mare" si pantaloni de stofa. Nu arata "ca scos din cutie". Mi-l arata lumea cu degetul pe strada. Dar astea sunt probleme ale parintelui, nu ale copilului care nu intelege nimic din ele.  (Si sunt sigura ca daca nu-l imbrac de la un an ca pe un mini-corporatist nu-i compromit drumul in viata).

Da, spal mai mult. Spala masina, ma rog. Omor un pom cu ocazia asta. Imi pare rau pentru el, dar sigur nu s-ar atupa gauura din stratul de ozon daca as pune eu masina doar o data pe luna si fericirea copilului meu e mai importanta. I know, I'm a selfish bitch, asta sunt. Si da, casa mea murdarita de un plod insuficient "educat" in ale curateniei, nu sclipeste. Poate ar trebui sa-mi fie rusine, dar nu mi-e. Fac curat cand si cat pot. Am grija sa nu invit prea des musafiri simandicosi, platesc o femeie care face curatenie serioasa de 2 ori pe saptamana si... cine apare neanuntat la usa unei case cu copil mic o cam face pe raspunderea lui, deci nu-mi "crapa obrazul de rusine" ca a venit vecina neanuntata si eu aveam iaurt pe gresie.

Si toate astea pentru ca nu vreau sa ii distrug copilului meu bucuria de a explora si a invata cand si cat are chef. Ca in reclama cu pricina, cred ca orice copil are dreptul de a fi copil.

Playground review reloaded, de la Anca

Am primit o evaluare... exhaustiva a locurilor "de mers cu piciul" de la Anca, si cum nu ma pricep sa fac chetsia asta mai frumos (desi am vazut-o prin alte bloguri), adica sa poata scrie chiar ea in nume propriu... o sa va trec cu c/p ce-am primit de la ea.

Anca si George sunt "mamica si taticul parcurilor bucurestene" din punctul meu de vedere, asa ca ii dau cuvantul (si ii multumesc):


Buuun, hai sa incerc sa sumarizez cam ce parcuri am batut noi in cei doi ani si jumatate de cind sintem trio:
IOR – primul, bun de plimbat copilul in carut, ca e mare si mami nu se plictiseste, poate sa schimbe peisajul, o tura de parc iti ia cam o ora si jumatate. Ca locuri de joaca, incercam acum sa le numar, cred ca sint vreo 15 daca n-am gresit eu calculul, si pentru copii mai mari si pentru mititei. Intr-adevar, cum zicea si Pame pe FB e ceva mai saracut la leagane tip “chilotel”, in general sint cite doua la fiecare loc de joaca si se cam face aglomeratie. Bonusuri: are locuri de joaca la umbra foarte bune pentru vara, echipamentele sint noi si destul de bine pastrate, lumea e pestrita dar sincer nu prea am avut incidente. Deranjant pentru mine la ora actuala e ca s-a umplut de masinute din alea care zgiltiie si din care fii-meu refuza sa se dea jos, e in stare sa se dea si de 30 de ori, de-abia reusesc sa il deturnez de la o locatie si dau de alta dupa colt. Pentru plimbat bebe mic nu prea merge, decit daca bebe e genul care e dispus sa doarma in carut la umbra in timp ce mami sta pe banca si citeste. Al meu n-a fost genul :)) Ah, si inca un punct important: locul de joaca de la intrare, de la Chip&Dale e luminat seara. Iar pentru noi care stam afara pina la 10-11, e foarte important aspectul asta. Mai interesante decit locurile de joaca pentru David sint rampele pentru role/biciclete de pe aleea de linga apa, care din punctul lui de vedere sint mai „cool” decit orice topogan.

23 August (sau cum naiba se numeste acum) – foarte foarte umbros, dar mic, locuri de joaca doar vreo trei si nu prea aratoase, cu nisip. In cazul nostru e util ca stam in zona si constituie o variatie pt bona dimineata. Pentru cine nu sta in zona nu merita drumul pina acolo.
Undeva intre parcul 23 si IOR sint doua mari locuri de joaca, situate cumva in fata si in spatele IOR-ului (adica al Institutului de Optica), foarte mari din ce am inteles, bune pentru cine sta in zona, bona mea il duce pe David acolo uneori dimineata, sincer nu pot sa ma pronunt pentru ca nu le-am vizitat personal, il precizez cu titlu de inventar :)

Morarilor (Pantelimon) – destul de mic, nu prea are umbra, are in schimb doua locuri de joaca foarte mari (de fapt ma rog, ar fi patru locuri, dar trei sint adiacente). O parte din locuri sint cu nisip, altele cu tartan. In schimb populatia.... foarte “colorata”. Nu il recomand, bona mea mai merge dimineata din acelasi motiv ca mai sus, apropierea de casa, plus ca are o prietena cu fetita de virsta lui David si se intilnesc sa se joace copii impreuna. Nici la 23 august nici la Morarilor nu stiu daca sint luminate locurile de joaca, noi nu mergem acolo niciodata seara.
Titanii (linga Policlinica Titan) – mic, umbros, dar locurile de joaca sint in plin soare. Patru locuri de joaca, unul mare, cu echipamente si pentru mai mititei si pentru mai maricei, cu tartan, trei locuri mai mici, cu nisip. Toate foarte aglomerate. Interesanta fintina arteziana de la intrare in care David se balaceste cu spor vara.

Parcul Circului – verdeata destul de multa, pajiste mare pe panta spre lac unde pot sa alerge in voie, doua locuri de joaca in zona de la intrare, destul de mari si de bine dotate pentru toate virstele, unul din locuri (cel mai din spate, mai ascuns putin) e luminat seara. Lumea – ziua/seara ok, dupa ce se intuneca e de fugit, apar tot felul de tigani prin zona astfel incit ai efectiv senzatia de insecuritate. Pacat ca au disparut ratustele din lac si apa e extrem de murdara anul asta.

Carol – un parc tare drag mie, mare, destul de frumos, multi copaci, se vede mult dupa parerea mea diferenta intre parcurile vechi, cu copaci batrini, si parcurile noi, cu copaci tineri si mai putina umbra. La locurile de joaca nu prea am fost, stiu doua cu tartan, dragute, destul de mici, dar noi. Lumea amestecata. David prefera sa mergem acolo pentru a urca si cobori la nesfirsit scarile din fata mausoleului sau pentru a se juca la cele doua tunuri. Daca mai prinde si schimbul garzii de onoare e deja in extaz. Partea nasoala e ca foarte multe becuri sint arse si nu le-a mai schimbat nimeni de secole, asa ca a ajuns sa fie destul de intunecat in anumite zone.

Tineretului – la fel, parc mare, multa umbra, necesita renovare. In schimb are un loc de joaca foarte mare, cu tartan, din pacate neluminat. Jucariile de la locul asta de joaca sint mai mult pentru copii mai mari ce-i drept, dar pe David nu-l deranjeaza, lui ii plac topoganele cit mai inalte posibil.

Parcul „Kitsch” de la Palatul copiilor (sincer nu stiu cum il cheama exact, noi asa ii spunem). De un kitsch absolut, fara nici un strop de umbra, cu doua locuri de joaca din alea cu tartan, destul de mari si unul chiar dragut, potrivit pt copii mai mici si oarecum separat de sectiunea pentru cei mari, lumea...amestecata. Bun de vizitat o data in an cind ai chef sa lasi copilul sa se balaceasca in apa, pentru ca e efectiv suprasaturat de fintinele/fintinite/canale si canalute :))

Oraselul Copiilor (Brincoveanu) – practic e parte din Parcul Tineretului dar in realitate nu prea reusesti sa le faci pe ambele intr-o singura tura. Sincer mie mi se pare oribil, pute a mici, e plin de mitocani si „colorati” si pitzi in forma lor cea mai pura. Instalatiile/utilajele vechi si ca vai de mama lor. Daca aveti chef sa trageti o tura pe acolo e ok, dar cred ca pe a doua nu o sa vi-o mai doriti. Noi in schimb mergem frecvent pentru ca David este inebunit dupa montagne-russe, se da de cite 20-30 de ori, iar pe cel din Orasel il cunoastem ca in palma, si eu si G am lucrat acolo cind eram studenti asa ca stim exact cum este intretinut si cit de sigur e. Daca n-aveti copii adrenaline-junkie asa cum avem noi, nu vi-l recomand. Bine, sint o mie de invirtitoare si trenulete si etc, dar mie personal mi se par efectiv sinistre.

Cismigiu – central, comod, umbra, evenimente frecvente. Trei locuri de joaca, cel mare de la foisor e chiar... mare, multe leagane „chilotel”, multe topogane, balansoare, tartan pe jos. Foarte important pentru noi – luminat seara (cum spuneam si mai sus, noi iesim seara de pe la 7 pina pe la 10-11). In schimb, plin de tot soiul de natiuni conlocuitoare care alearga ca maimutele peste tot sub privirile indulgente ale gardienilor publici (ce-i drept respectivii gardieni arata mai mult ca niste bunicuti la pensie decit ca niste Gigi muschi care ar putea sa discute de pe pozitii de egalitate cu cimpanzeii mai sus mentioanti). Inca doua locuri de joaca, unul cu nisip, linga lebede, cu portita, cu citeva jucarii dragutele si potrivite pentru copii mai mici dar nu e luminat seara. Al treilea e cu nisip, mititel si destul de inghesuit, localizat pe linga podul principal. Pe scurt, parc frumos, pacat de oamenii care-l populeaza.

Preferatul nostru – Herastrau. Sincer, din punct de vedere al curatarii cailor respiratorii nu se compara cu nici unul din cele de mai sus. Se vede ca a fost padure, e cel mai racoros si „respirabil” parc intilnit de mine in Bucuresti, iar pentru noi asta e un punct destul de important, ca topogan am si la mine in intersectie, dar parca as prefera sa duc copilul si undeva unde sa respire un aer mai apropiat de conceptul de „curat”. Locuri de joaca... nu stiu daca le-am identificat pe toate, incerc sa detaliez ce stim noi. In partea dinspre Aviatorilor ar fi doua mari, unul linga pista de role, impartit in doua sectiuni, pentru copii mai mici si mai mari, cu multe jucarii de diverse feluri, pe jos tartan. Umbros, frumos, fiind foarte mare chiar daca e aglomerat e rezonabil. Al doilea pe partea cu B-dul Aviatorilor, mare, asezat cam in soare pentru gustul meu, pe jos pietris ceea ce vara nu da prea bine in comparatie cu sandalele, dar cu foarte multe jucarii, mai potrivite pentru copii mai marisori (multe topogane mari) dar si cu destul de multe leagane. De fapt am remarcat ca in general in sectorul unu locurile de joaca pentru copii au mai multe leagane tip „chilotel” care sint potrivite pentru copii mici decit cele din sectorul 3. In rest aglomerat dar la fel ca mai sus, fiind mare spatiul e rezonabil si lumea e destul de ok. Ambele locuri sint neluminate seara. In partea de la Roata mare (zona cu terase, Sos Nordului) foarte multi expati, lumea destul de buna, trei locuri mari de joaca – unul chiar in zona Rotii, impartit in doua sectiuni – cu tartan si cu pietris. Pietrisul nasol, ca intra in sandale :) Jucariile multe, si pt marisori si pt mititei. Neluminat dar avind felinare in apropiere e totusi ok si pentru seara. Lumea mai amestecata decit in imediata apropiere unde sint celelalte doua locuri de joaca. Al doilea – in apropiere, pe linga aleea principala, cu tartan pe jos, bun si pentru mai mari si pentru mai mici, neluminat seara, lumea ok. Al treilea „la ursi” tot pe linga aleea principala dar mai aproape de Rest Herastrau, lumea ok, mai putini expati dar foarte decent, tartan, jucarii multicele.

Insula Copiilor – ok, localizat tot in Herastrau, dar e putin...altceva. Situat pe insula cu acelasi nume, cu intrare prin Restaurantul Herastrau, intrare in week-end 20 lei pentru copii, adultii nu platesc. Umbra multa, lacul aproape, racoare, imprejmuit cum trebuie cu gard astfel incit nu exista riscul sa cada cineva in lac. Strict topogane/jucarii gonflabile, potrivite pentru copii mai mari sau pentru nebuni ca al meu care se dadea si pe topoganul de 4 mteri. Dar pentru noi a fost un succes imens, la nici un loc de joaca nu l-am vazut atit de entuziasmat, ne-a instalat pe o banca si el a facut turul topoganelor. Spectacol cu clowni, galagios pentru gustul nostru (si al lui David) dar desfasurat intr-un foisor astfel incit poti sa il ignori cu gratie.

Parcul Bordei – doua locuri de joaca, unul jos, linga lac, cu nisip, multi copii de fite dar seara tirziu e rezonabil, jucarii rezonabile, bineinteles frumos intretinute. Al doilea, cel nou cu intrare din B-dul Eliade, maaaaaare (unul dintre cele mai mari pe care le-am intilnit), jucarii multe si diverse, lumea destul de putina ca nu e foarte cunoscut inca, lumina din bulevard, suficienta seara pentru partea din fata.

Parcul Floreasca – incerc sa imi aduc aminte, nu am mai fost de vreun an pe acolo, stiu ca erau trei locuri de joaca, unul la topoganul de piatra (din ala vechi, de pe vremea noastra, de care mie imi era o teama incredibila cind eram copil pentru ca era prea inalt), cu tartan, destul de mare si cu lume decenta, jucarii diverse, potrivite si pentru cei mici (cel putin al meu nu s-a plictisit deloc anul trecut cind avea un an jumate), al doilea mititel, cu nispi, dar foarte potrivit pentru copii mici mai ales ca este si inchis frumos cu portita astfel incit n-ai grija ca o taie pe alei. Al treilea nu mai tin minte cum era pentru ca atunci cind am fost noi erau mai multi puradei si sincer am preferat sa pastram distanta.

Parcul Kiseleff – stiu ca multa lume il prefera, mie ar trebui sa-mi placa mult pentru ca e parcul adolescentei mele, acolo am facut liceul. Noi personal am incercat sa mergem de doua ori acolo anul trecut si de fiecare data am plecat dezamagiti, lui David nu i-a placut, lumea era genul cu fitze si figuri. Stiu ca sint vreo doua locuri de joaca de o parte si de alta a bulevardului cu acelasi nume, dar cum a trecut ceva vreme de cind l-am vizitat nu imi aduc aminte mai nimic din el. Cred ca o sa ii mai dam o sansa saptamina asta si revin.

Parcul Sebastian – parc mic, de cartier, daca stati in zona si n-aveti masina e ok, altfel....soare, aglomerat, lume... tot de cartier.

Parcul Moghioros – mai in regula decit cel de mai sus pentru ca are mai multa vegetatie, dar potrivit tot pentru cei care stau in zona.

Ferma de animale – da, stiu, nu e parc, dar pentru noi e succes garantat de fiecare data. E departe, in comuna Pantelimon (se gaseste modalitatea de acces la un search pe google), accesibil doar cu masina. Intrarea e vreo 7 lei pt parinti si parca jumatate pentru copii. Animale domestice de toate felurile, iepurasi, ponei (si pentru calarie pentru doritori), ieduti, capre, gaini, cocosi, vitei, etc. Avantajul e ca sint in niste tarcuri deschise, pot fi mingiiati, de multe ori le dau chiar drumul pe pajiste. Multe foisoare pentru parinti, de stat la umbra, loc de joaca pentru copii cu topogane, leagane, casute (David e fascinat de casutele alea in care se prefac ei ca sint la magazin, sau la bucatarie sau ei stiu unde). Masinute de pedalat, magarusi gonflabili de calarit, pe scurt chiar au ce face acolo, noi de obicei stam cite o zi intreaga, adica de pe la 11 pina seara pe la 8.

Cam atit am vizitat noi :)  Prin Ion Voicu si prin Gradina Icoanei am fost mai demult si fiind prea mici n-au rezistat in top.

In rest, fii-meu e fascinat de scari, asa ca o oprire la CCA de exemplu ii ajunge pentru o ora intreaga, la fel, o tura pe la fintina noua de la Universitate, aia cu vioara, e de mare succes. La fel, de multe ori in parcuri prefera sa alerge pe pajisti, scari, etc, sau sa privim ratustele, lebedele, paunii si alte zburatoare.

Teletubbies

Acum cateva zile, parintii mei care nu inteleg nimic din internet ca fenomen (si li se pare un soi de "unealta a diavolului de tembelizare a maselor") s-au sfatuit intre ei indelung is in cele din urma mi-au reprosat ca "stric copilul" pentru ca, in loc sa-i pun desene la televizor "ca oricarui copil normal", ii pun seara cate un episod de Teletubbies de pe youtube. Dupa parerea lor (care au vazut vreo 10 minute adunate, plini de prejudecati) sunt niste "maimute handicapate care se hlizesc ca proastele". Nu-i asa. In ciuda exasperarii de adult obligat sa se uite on and on la un show pentru copii foarte mici, sunt incantata ca fiu-miu a ales Teletubbies ca program preferat. Pentru ca a fost alegerea lui, nu-mi pot asuma meritul, desi mi-ar placea sa ma pot lauda cu faptul ca le-am descoperit eu.
De ce imi plac Teletubbies:

• Pentru ca e un show 100% pozitiv. Cele 4 personaje "love each other very much", se imbratiseaza, rad, sunt tolerante unele cu altele si cu restul. Nu exista violenta nici sub forma de gluma, nu exista nici macar atitudine negativa. Poate veti spune ca "asta nu e viata adevarata", dar nu cred ca e vreo graba ca un copil de nici 2 ani sa inteleaga ca oamenii isi dau in cap unul altuia si lumea nu e chiar asa. Are o viata intreaga sa afle asta.
• Pentru ca e simplu si adaptat varstei lui, deci intelege ce se intampla. Se mai uita si la alte desene sau show-uri, dar mi-e clar ca nu intelege mare lucru din actiune.  Acesta reuseste sa fie educativ tocmai pentru ca e foarte simplu si nu "pierde sirul". In general se folosesc concepte simple, de regula opuse (sus/jos, inauntru/afara etc), actiuni simple: bat la usa, deschid usa etc pe care un copil foarte mic le poate urmari si imita.
• Pentru ca promoveaza obiceiuri bune:  Teletubbies fac sport, se spala cand se murdaresc, se ajuta unul pe altul si... se iubesc. 
• Pentru ca Vladut e tentat sa ii imite si a invatat o gramada de lucruri uitandu-se la ei.  Sa danseze, sa faca "gimnastica", sa cante, sa ne imbratiseze si sa ne pupe, plus ca ii imita verbal. Imi pare rau doar ca nu exista si versiunea dublata in romana, la aceasta varsta simt ca l-ar ajuta sa inceapa sa vorbeasca (desi am semnat petitia contra dublajului, pentru copii mici se schimba treaba dupa parerea mea)

Deci, draga mama, draga tata, desi nu veti citi niciodata chestia asta pentru ca o public pe net, nu mi se pare ca "stric copilul" lasandu-l sa se uite la Teletubbies, dimpotriva. Cred ca e mult mai bine pentru el sa invete sa ii iubeasca pe cei din jur, decat sa le dea in cap cu ciocanul, ca Tom si Jerry. Nu ca Tom si Jerry n-ar fi simpatici, dar un copil de 1-2 ani nu poate intelege glumele si preia tot ce vede ca atare, deci ii lasam pentru mai tarziu.
Sper sa gasim si pentru etapele urmatoare show-uri care sa-l invete lucruri bune, nu doar sa-l "tina ocupat".

Unde (sa) mai iesim: playground review

Se pare ca omul se invata repede cu binele si incepe sa vrea mai mult in scurt timp. Cand stateam in Baneasa aveam un singur amarat de parc cat de cat accesibil (la vreo 4 statii de casa) si nu ma gandeam sa comentez si sa stramb din nas la calitatea "echipamentelor" de la locul de joaca, la aspectele  legate de siguranta etc Acum, cand locuim intre parcuri, am inceput sa am mari probleme cu alegerea locului in care il  duc pe Vladut la joaca.

O sa fac o lista cu locurile unde mergem, cu plusuri si (mai ales) minusuri, ca o carcotasa adevarata ce sunt:
1. Cismigiu- am tot vorbit de el de cateva zile. A fost in top de 2 ori, o data asta toamna cand am descoperit locul de joaca de la foisor- pana cand au inceput sa-l descopere toti elevii de liceu carora li s-a parut cool, apoi recent, celalalt loc de joaca dinspre lacul cu ratuste, pana sambata cand n-am putut depasi "pragul psihologiic" al acceptarii urinei straine pe mainile/talpile lui fiu-miu. Dar s-o iau pe rand:
a) locul de joaca de la foisor: Imi place  pt ca e acoperit cu cauciuc, in care nu se poate ingropa pipi (da, am o problema, recunosc) si pentru ca are multe leagane (da, lenesa din mine prefera sa dea copilul in leagan decat sa alerge cu el pe tobogane si alte dracii). Nu-mi place ca e "populat" de tot felul de bezmetici care depasesc bine varsta pentru care sunt proiectate jucariile, dar nu-s suficient de maturi ca sa nu calce in picioare copiii de 1 an jumate care le ies in cale, ca se fura (da, mi-a disparut inclusiv biberonul AngelStone de 4 lei jumate) si trebuie sa fiu vesnic atenta la carucuior, deci scap copilul din vedere.
b) locul de joaca de la ratuste: Imi place: In primul rand ca e imprejmuit, deci imi pot permite luxul de a clipi fara sa-mi fie teama ca-mi pierd copilul. Ca are nisip, ceea ce intr-o lume ideala e o calitate din punctul meu de vedere - cum sunt mult mai ingrozita de lovituri la cap decat de murdarie, un strat de 10 cm de nisip e preferabil unui cm de neopren, dpdv al atenuarii socului. Adica aici stau linistita ca poate cadea cat are el chef. Sau ma rog, stateam...
Nu-mi place lipsa igienei sau calitatea oamenilor, cum vreti s-o luati. Desi am fost acuzata ca exagerez, faptul ca am vazut copii urinand sub "indrumarea" parintilor in nisipul in care fiu-miu se joaca a fost un motiv suficient sa nu mai calc pe acolo. Pacat, chiar ne placea amandurora acolo...
(Da, stiu ca e posibil sa se intample in toate parcurile chestia asta dar stiti cum e ... ca la restaurante. Nu vedem bucataria la niciunul, dar le evitam pe cele la care vezi gandacii alergand pe mese).

2. Gradina Icoanei - Imi place ca e cel mai aproape de casa, ajungem acolo in 10 minute cu tot cu cumparat banane pe drum. E relativ curat si relativ civilizat - dar nu exceleaza.
Nu-mi place ca are putine "dotari" pentru copii mici - practic un singur leagan "chilot" rupt si legat cu sarma si un calut cu arc. In rest, doar chestii cu care Vladut nu se poate juca. Mergem acolo mai mult pentru nisip, cu lopatelele...

3. Parcul Ioanid (din cand in cand "Ion Voicu") A fost preferatul intr-o etapa anterioara. Adica de cand avea Vlad 1 an si 2 luni si ne-am mutat in oras, pana cand s-a plictisit de locul de joaca si a inceput sa descopere tricicletele si bicicletele altor copii si sa urle dupa ele.
Imi place ca e curat, oarecum izolat, lume ok (ma refer la copiii de varsta lui si parintii lor, sunt dferiti de multimea din alte parcuri, chiar si de Icoanei care e peste drum). Practic e o gasca relativ constanta de parinti... normali, ne stim intre noi, ne imprumutam jucariile, apa de baut etc. E placut. N-am intalnit "mamici de parc" standard acolo.
Nu-mi place ca are un mare lac in mijloc care nu poate fi evitat si, mai ales de cand Vladut a descoperit baile in piscina, e imposibil sa mai mergem acolo: se duce glont spre lac. Locul de joaca e cam saracut si si-a pierdut interesul, cum spuneam mai sus.

4. Kiseleff - ramane "all time fav". Imi place ca e foarte curat, lumea e civilizata si "spalata", sunt destule locuri de joaca pentru toate varstele, e iarba curata pe care poti sa calci. All in all, imi place mult Kiseleff-ul.
Nu-mi place ca e destul de departe si nu ma prea incumet sa plec pe jos pana acolo si nici la metrou de una singura nu ma descurc - prea multe scari.
Paranteza: Da, sunt "ecologista", nu conduc masina. Ecologia e o gluma, nu conduc pentru ca nu-mi place si sunt un sofer execrabil, atat de prost merg incat nu am incredere sa-mi duc propriul copil. Si nici nu sunt sanse de perfectionare, pentru ca detest condusul.

5. Nichita Stanescu (parca asa se numeste) e parcul de pe Calea Victoriei, pe langa Cazino Victoria.
Imi place pentru ca are un loc de joaca atat de safe incat pot sta pe banca la barfe, nu trebuie sa-mi bat capul ca fuge, se raneste etc. E practic bagat intr-o "groapa" cu o singura rampa de urcare, are jucarii sigure si un teren de sport cu cauciuc.
Nu-mi place ca e prea "saracut" si copilul se plictiseste repede, si e destul de departe (parca nu se justifica efortul de a merge pana acolo...

Cam astea sunt parcurile in care mergem in mod regulat. Am mai ajus intamplator si prin altele, dar numai o data sau de 2 ori. Unde sa ne mai ducem, la o distanta "de mers pe jos" fata de Piata Universitatii? Sau macar cu ITB-ul direct, ca in ala se urca mai usor... Astept sugestii, poate am ratat "The Playground" si nu stim...

Si totusi....

... iubesc orasul. Nu musai orasul asta, ca ma pot gandi la multe altele in care mi-ar fi mai bine, dar sunt, fara indoiala, o fiinta nascuta sa traiasca "downtown". Vreau sa spun ca, daca as castiga la loterie, sigur nu as face ceea ce viseaza cam toti cei pe care ii cunosc eu, sa-si cumpere "domeniu" si casa mare, unde sa traiasca linistiti si izolati de zgomotele orasului. Nu, eu probabil ca m-as muta dintr-un oras in altul, as trai printre oameni, as incerca sa ii cunosc, as bantui pe strazi, as merge prin piete, prin bazaruri... Si as sta la hotel, dar asta e alta poveste care are de-a face cu oroarea mea pentru tot ce inseamna gospodarie si, in mod special "dereticat"... Probabil ca daca as ajunge pe o insula pustie numai eu cu ai mei, oricat de paradisiaca ar fi, as lua-o razna in timp foarte scurt.

Probabil ca nu as fi ajuns sa inteleg asta daca nu as fi avut parte de viata in suburbie. Inainte de a naste am cazut si eu prada aceluiasi cliseu in care cred toti: ca pentru un copil e bine sa creasca la curte, in liniste, la aer curat... Mi s-a parut oarecum firesc sa ne "asezam" in casa din afara orasului, acolo am stat cand am fost insarcinata si am aranjat camaruta, acolo l-am adus pe Vladut de la maternitate, acolo am stat primul an... pana cand m-am tampit de atata liniste, aer curat si izolare. Gandindu-ma acum, imi dau seama ca as fi scapat de mare parte din depresiile de dupa nastere daca, in loc sa imping carutul pe aceeasi straduta pana la padure si inapoi, as fi avut inspiratia sa fac asta pe Magheru. Desigur, atunci nu-mi trecea prin cap, era ceva atat de... invers de ce gandeste oricine, sa am ocazia sa stau la marginea padurii si sa imi doresc asfalt si esapament, incat nici macar nu m-am gandit ca asta ar putea fi in neregula.

Si a trecut toamna, cu ciripit de pasarele si liniste, iarna grea, cu zapezi care m-au blocat in casa cu saptamanile, apoi o noua primavara in care am redescoperit straduta linistita care ducea la padure, vara in care ne-am copt de cald cu toata iarba verde... si m-am intors in oras, unde am renascut. Dupa primele saptamani in care faceam kilometri cu copilul in carut, redescoperind bucuria simpla de a merge la piata, de a ma plimba pe bulevard, de a vedea oameni si pravalii mici care n-au nicio legatura cu cele din mall, de a cumpara covrigi de la colt si a veni de la supermarket cu necesarul pentru o zi, nu o saptamana... mi-a fost clar ca eu sunt definitiv urbana. Din fericire pentru mine, Vladut pare sa imi semene.

In casa din Baneasa se dezvolta... normal, dar nu parea sa exceleze nici ca precocitate, nici ca sociabilitate, nici macar ca stare de spirit. Aici a "explodat", in cateva saptamani era alt copil. vesel, istet, care incepea sa acumuleze ca un "burete" tot ce vedea. A inceput sa comunice cu noi, sa se joace cu copiii, sa stie si  sa recunoasca din ce in ce mai multe lucruri... ce mai, era deja diferit, vesel, istet, curajos. Aveam (si avem inca) momentele noastre, cand ne plimbam impreuna prin locuri noi, el "canta" si eu ii povestesc, am batut in felul asta Centrul Vechi in lung si-n lat, Magheru si stradutele invecinate, cheiul pana la Eroilor, bulevardul pana la Tineretului. Chiar si iarna, cand a venit prima ninsoare si toti fugeau in case, noi am plecat la plimbarea obisnuita, cu el bagat intr-un footmuff calduros.

Vladut pare sa fie la fel de fericit ca mine in oras. E cuminte si atent, partenerul ideal de plimbare. Adora iesirile in oras, mesele la restaurant, magazinele, targurile... E incantat sa ne plimbam cu autobuzul, sa "vanam" ambulante, masini de pompieri si utilaje de constructii, sa hranim porumbeii de langa Banca Nationala (unde e musai sa ne oprim de cate ori suntem in zona, si trebuie sa ma cel ptuin cativa biscuiti la mine) Probabil ca ar fi de acord cu planul meu cu schimbat orase si hoteluri.

Azi am avut una dintre acele zile minunate, in care dimineata am fost cu Vladut la piata, am cumparat dovlecei si rosii, am stat de vorba cu precupetii, ne-am minunat de tramvaie si motociclete, apoi, dupa amiaza, am avut cateva ore frumoase in trei, intai la targul de la Sala Palatului unde am gustat branza de capra, apoi in parc, si cand s-a lasat seara am mers in Centrul Vechi unde am batut stradutele si am mancat desi asta nu era neaparat in plan, dar Vladut arata spre terase si spunea "Pa-pa-pa!" This is true happiness for me, zau ca nu mi-as dori niciodata mai mult de-atat...

Dar nu vedeti, doamna, ca pofteste?

Personal nu inteleg respectul vecin cu piosenia pe care-l are romanul fata de pofta. Presupun ca are ceva origini in superstitii populare, nu stiu atata antropologie sau etnologie... Oricum, pofta la romani e tabu. Suntem obezi pentru ca "ne e pofta", si ce poti face cand poftesti? Bagi in tine. Am vrea sa slabim, cand ajungem obezi, dar nu putem respecta o dieta pentru ca... ati ghicit! Ne e pofta! Aud cate o duduita cu colacel spunand "vai, nu ma mai pot uita in oglinda, ar trebui sa slabesc cel putin 10 kile dar nu pot, eu sunt pofticioasa", pe un ton rasfatat-pisicos, si imi dau seama ca in mintea ei mica si roz chiar e un argument perfect valabil. De parca eu as trece pe langa un tort de mascota sau un cremsnit cu vreo indiferenta sora cu calota glaciara, eu pesemne ca poftesc la salata verde cu lamaie de-am slabit asa frumos. Nu, oameni buni, declar oficial ca sunt la fel de pofticioasa ca orice alt om de pe mapamond, numai ca asta mi se pare o slabiciune umana, nicidecum o trasatura de caracter cu care sa te lauzi. Dar nu despre dieta voiam sa vorbesc...

La copii, "pofta" e privita cu si mai multa teama respectuoasa. Da, vrem sa ne crestem copiii sanatosi, da, stim ca dulciurile nu sunt bune, prajelile sunt cancerigene, dar cum sa nu-i dau o ciocolatica si un cartofior, pofteste si el, saracul, ca e om... In paranteza fie spus, habar nu am cum poate pofti la ciocolata un copil care nu a mancat ciocolata in viata lui, dar nu a fost nimeni atat de amabil sa-mi explice.

Nu cred in "pofte" (am zis mai sus) si sunt destul de "nemiloasa" cu interesele nesanatoase ale lui fiu-miu. Cand ii mai scap cate ceva "interzis" o fac fie de oboseala (ca sa stea locului 5 minute), fie de durere de cap (pentru ca tipa prea tare) si "interzisele" sunt, de regula, covrigi cu susan si fulgi de porumb. Hai, un biscuite digestiv. Cam atat. In trecutul "indepartat" - acum vreun an si cateva luni - am facut greseala sa ii dau pufuleti o data, de doua ori, ca era haios sa vezi un plod de 6 luni uimit ca a disparut pufuletele(in gura), in plus era in plina greva a foamei. A durat vreo 3 luni, cu numeroase "recaderi" din motvele de mai sus, sa-l dezvat de ei - i-am inlocuit, in cele din urma, cu paine goala, ca mi s-a parut mai sanatoasa.

Acum, daca iesim afara si i-e foame, ii dau cate o banana sau  un baton de cereale, pe drumul (din)spre parc, in carucior. Din n motive: pentru ca nu-mi place sa manance la joaca - se mananca stand in fund, nu alergand, e o regula nenegociabila. Pentru ca uneori doarme mult dupa-amiaza si nu mai avem timp de gustare acasa, deci oferindu-i ceva pe drum ii respect programul. Pentru ca e curatel pe maini, nu plin de nisip si pipi de caine. Si, nu in ultimul rand, pentru ca m-a invatat mama ca nu e frumos sa mananci de fata cu alti copii si cum nu mi se pare firesc sa hranesc toti copiii din parc, nu mananca de fata cu ei.

Ei, dar nu toata lumea e de aceeasi parere. Nu e zi de la Dumnezeu sa nu vad cate o mamica/bunica grijulie fugarind vreun plod pe tobogane cu te miri ce de bagat pe gat mai mult sau mai putin cu de-a sila. De la un piure verde-scarbos in cana de portelan lasata in partea de jos a toboganului (rasturnata de fiu-meu care utiliza "device-ul" pentru ce fusese el creat, spre disperarea mamicii care il si vedea pe fiu-so distrofiat subit, probabil, de  lipsa celor doua lingurite de scarbosenie), pana la pernite viva cu ciocolata, pufuleti, snacks-uri de E-uri cu aroma de pizza, toate trec din mainile grijulii ale "apartinatoarelor" in stomacele satule si disperate ale plozilor printre leagane, tobogane, lopatele si prajituri  de nisip cu frunze.

Daca nu-s vigilenta, cam de 2 ori pe saptamana mi se intampla sa il prind pe fiu-miu molfaind te miri ce. La inceput ii bagam mana in gura sa scot gunoiul, intre timp m-am dumirit si caut din ochi "hranitoarea voluntara" care sigur e pe o raza de 2 metri. Si daca-s vigilenta se mai intampla sa-i vare pe gat, e o chestiune de viteza si distanta, pentru ca majoritatea nu intreaba, ofera. Si vad de la 2-3 metri cum ii pune pufuletele in mana plina de nisip amestecat cu pisu de Pufica al lui mama lui X care trebe sa plimbe si potaia si copilul in acelasi timp... Daca strig sa nu-i dea, de regula primesc o replica de genul "de ce, doamna, ca-i proaspat, ii dau si lu' baiatu' meu". Tu poti sa-i dai, eu nu-i dau pufuleti. "Cuuum, da-s sanatosi, cerealele sunt bune". Nu intru in discutii de nutritie, prefer sa raman scarba si asociala si sa spun ca nu vreau sa-i dau si gata. Ei, si atunci vine argumentul suprem: "Dar nu vedeti, doamna, ca pofteste?". "Si ce daca pofteste?" "Pai nu e bine". "De ce nu e bine?" "Asa, nu e bine sa lasi copilul sa pofteasca". Cum spuneam, sfanta pofta. E ok sa-l indopam cu aditivi si grasimi trans, dar daca pofteste e de rau...

Recunosc ca exista si o categorie civilizata, care intreaba daca e ok sa ii dea. Daca e vorba de biscuiti, grisine, covrigei sau alte uscaturi, mai cedez. La pufuleti si pernute viva nu. Vad in ochii lor o privire bosumflata, dar doresc sa-mi exprim pe aceasta cale multumirea ca nu mi-au indopat copilul fara acordul meu.

O categorie-mutant de mamici-hranitoare-de-copii-straini e "mamica de Ikea". Le stiti, alea care stau pe scaunele inalte din jurul foisorului de joaca si indeasa, de regula, cartofi prajiti si nuggets de pui in gurile odraslelor neatente. Am auzit si acolo povestea cu pofta de nu stiu cate ori, combinata cu ochii mari si buzele tuguiate a mirare: "Nu i-ati dat niciodata cartofi prajiti si snitel?". Nu, tuto, ma pot gandi la cateva mii de alegeri mai bune si nici nu-s mare gospodina sa fiu tare priceputa la mancare. As putea sa le spun ca e alergic la gluten, la cartofi sau la ulei, dar n-am chef, prefer sa stie ca nu e ok sa-i dea.

Totusi, cea mai tare a fost una care i-a indesat o bucata de somon pe gat, fix sub ochii mei, acum cateva luni (pe care fii-meu, spre mandria mea absoluta, a scuipat-o ostentativ). Vreau sa zic... tuta stia ca-s acolo, vorbise cu mine pana atunci despre copii, erau singurii doi copii de acolo, deci nu putea sa nu-si dea seama ca ala e plodul meu. Cand a varat furculita am facut ochii mari, asa ca mi-a explicat: "Cutarica nu mananca decat daca vede alt copil, asa ca ii dau si lui ca sa manance al meu". Bine, cucoana, da pe mine m-ai intrebat? "Pai e somon, e sanatos, are Omega 3". De acord, dar chiar nu era vorba despre asta.  E vorba de un principiu, si poti sa-i dai somon crescut in zone reci nepoluate si crescut cu hrana bio, tot nu-i ok.

De data asta macar nu am mai auzit ca "pofteste"....

Baby & The City

UItasem de blogul asta (pe bune, multa vreme am uitat ca exista) pentru ca am renuntat repede la ideea de a publica retete de babyfood - am renuntat in mare masura si la gatitul sofisticat, din moment ce al meu copil mananca mai bine ce gatesc altii ("Impinge tava" de la colt e in top) decat ce gatesc eu si mai bine alimente in starea lor (aproape) naturala decat sofisticareli. Deci.... ideea de a scrie despre ce mananca n-a avut viata lunga.

Dar azi (ieri, deja) mi-am amintit de tentativa mea de blogging incercand sa postez pe site-ul Cameliei, apoi au urmat tot felul de evenimente care au facut ca aceasta zi sa merite pe deplin numele de "Vineri 13", nicidecum 3... Si am simtit brusc nevoia de a ma exprima (in speta a injura) intr-un cadru oarecare. Si uite asa am resuscitat blogul.

O sa trec, deocamdata, peste povestile de familie, ma voi limita la dobitocii urbani de toate zilele.... probabil ca un om care n-a plimbat niciodata un carucior de copil pe strazile bucurestene crede ca e "piece of cake". Ce poate fi complicat la a impinge o chestie cu roti? Mai vorbim noi dupa ce o sa faceti, efectiv, asta in Bucurestiul anului de gratie 2011. Dincolo de gropile si faliile care se casca in pamant si care sunt aici de atata timp incat, probabil, ar trebui trecute pe harta... concetatenii nostri iti umplu zilele de bucurii marunte.

Prima categorie as numi-o "homo rusticus urbanus automobilisticus". Cu alte cuvinte tzaranii care parcheaza pe trotuar blocandu-l pe tot, si obliga pe oricine mai lat de... 10 cm sa coboare in carosabil, unde alti "homo rusticus" dau peste tine daca nu te feresti, ca doar castiga procesul dupa aia... Le ridic tzaranilor stergatoarele in semn de "Ba, tzarane!" cand ii gasesc in drumul meu. De obicei le ridic cu grija, nu le rup, desi unii ar merita. Da' azi, in coltul lui Brezoianu cu bulevardul, la ora de varf, am avut o surpriza. Un "Minicupar" parcat frumos, pe trotuar, in dreptul trecerii de pietoni, la mai putin de 5 m de intersectie but who's counting, tras cu grija pana in perete. Ies in strada, masinile goneau sa forteze galbenul, eu ii trag in trecere de stergatorul din spate (cu grija, cum spuneam, ca-s fata simtita) si aud un muget:
"Haaai, ce faci, aia e masina mea!" - apare un individ mare, negru si tuns periuta, genul "jmeker de provincie".
"Pai de ce blochezi trotuarul? Noi pe unde mai trecem? Lasa spatiu sa treaca lumea"
"Pai si ce, sa ma loveasca astia?" (right, filosofia romaneasca a lui "de ce sa planga mama cand poate sa planga ma-ta")
"I-auzi, atunci sa ma loveasca pe mine, nu?"
"De ce mi-ai rupt stergatorul? (!!!) Vrei sa-i rup si eu picioarele lui fii-to?"
... (privire de mother lioness, a batut in retragere, probabil si-a dat seama ca-l desfigurez daca se apropie)
"Lu' ala de ce nu i-l rupi?" (imi arata un SUV parcat la vreo 10 m)
"Pen'ca n-am treaba cu el"
"Si pe mine m-ai vazut mai fraier ca sunt de la Galati?" (nu ma uitasem la numar)
"Ma doare-n brici de unde esti, Codul Rutier e acelasi si la Galati"
A plecat bodoganind ceva despre "bucuresteni" la Minicuparul lui, unde probabil ca urma sa aiba marea surpriza ca dracia sa fie perfect functionala si sa nu fi zgariat nici geamul (acum regret ca am fost asa finuta)
Nu sunt atat de curajoasa incat sa ii injur in fata pe taranii mari, negri si agresivi, asa ca lansez "in eter" mesajul:
Bai tarani nesimtiti care va parcati ca niste **** masinile pe tot trotuarul, cand va stiti vinovati nu mai sariti, frate, cu gura mare, tupeu si amenintari! Sau daca nu va e clar ca sunteti vinovati, mai puneti dracu' mana pe legea aia, o sa aveti numai surprize placute!

Buun, trece "homo rusticus automobilisticus" (de fapt trec eu mai departe), merg in parc, ne jucam, nu mai scriu despre parintii care hranesc copii straini la locul de joaca pentru ca le voi acorda mai mult timp si spatiu alta data, plecam spre casa... Si ma intalnesc cu "homo rusticus badigardus" in exercitiul functiunii- mai precis la Mega Image-ul din Amzei, magazin pe care il frecventez des, ca sunt client fidel Mega Image si ala e oarecum in drum.
Ei, pentru cei care nu sunt familiarizati cu lantul respectiv, la multe magazine au carucioare, si poarta de intrare e facuta dintr-un spatiu pentru carut si o chestie d-aia rotativa pentru oameni. Magazinul din Amzei e un avorton, in sensul ca nu au carucioare, deci nici spatiul aferent, dar au rotativa. Asta face ca nesimtirea sa fie la origine una... manageriala, de genul "dati-va in p*** mea de handicapati si parinti cu carucioare, tarati-va pe burta sau treceti peste daca va tine". Pana acum era de la sine inteles de tot personalul ca se intra cu carucioarele pe la ... iesire, adica pe la casa, ba chiar prima data mi-a zis paznicul de serviciu sa intru pe acolo si aproape un an asa am facut. Pana azi...
Azi statea la usa un tzaranel nou, foarte patruns  in tampenia lui de importanta functiei lui de "badigard la megaimaj" si de uniforma cu pulan, care l-a luat pe barbatul din dotare (care aparuse intre timp) cu "alo, domnu', nu pe aici se intra, intrati pe la intrare si lasati bagajul la cuseta". "Bun, si copilul? Tot la cuseta? Incui bine sau ii las o fanta sa respire?" "Nu ma intereseaza, astea sunt regulile" spune el cu importanta unui plutonier major sef de post in Ohaba De Sub Piatra. "Bai nene, si daca vine un om cu handicap in carucior ce naiba face?" "Nu ma intereseaza, astea sunt regulile" - acelasi ton de aparator al dreptatii. O casiera, pe care o stiu de nu stiu cand si nu a zis nimic vreodata, a simtit "miros de sange" si s-a bagat in cearta: "intrati pe dincolo si trageti bine de rotativa, ca se scoate". I-auzi, si pana acu' de ce nu zisesi?
Bineinteles ca am trecut pe langa ei, s-a dus barbatu-miu (prin magazin) si a lasat bagajele, apoi s-a opintit sanatos si a reusit sa scoata dracia transpirand bine. Asta in conditiile in care el mai cara, pe santier, saci de ciment si alte chestii care i-au format "brandul". Eu singura ce sa fac? Sa chem un prieten? Sa-l chem pe tzaranul tampit de la intrare sa ma ajute? Nu se poate, ca el e important, daca pleaca de la post si atunci vin marii infractori ai tarii ce ne facem?

Bun, o sa ziceti ca pot lua copilul de mana ca merge pe picioare. Nu, nu pot, ca e la varsta minunata la care vrea sa rearanjeze rafturile. Si, pana la urma, nu am chef. M-am saturat sa traiesc intr-o lume de tzarani nazisti care ignora cu sictir ideea de accesibilitate pentru carucioare. Am fost in alte tari si am vazut invalizi care traiesc normal. Sau aproape normal, fac ceea ce face orice om. Isi fac cumparaturile, isi plimba copiii, pleaca in vacante. La noi nu ies din bloc, ca-si rup gatul coborand 10 trepte. Sau, daca ies, nu pot trece strada. Nu pot intra sa-si cumpere o paine, un medicament, nu pot intra la metrou. Si, trecand peste faptul ca nu exista accesibilitati, pe cei din jur ii doare-n brici. Nu-i intereseaza, asa cum nu-l intereseaza pe tzaranul din seara asta. Sa se duca dracului, nu-i problema lui.

That's all for today...