The dark side of the moon...

Exista si o parte proasta in a avea copii. Si-anume ca esti responsabila pentru ei, nu-ti (mai) poti trai viata ca o hippioata care nu da doi bani pe valorile materiale si de prestigiu ale lumii in care traim. Un copil trebuie hranit sanatos, strica hainele si ii mai  si raman mici repede deci  are nevoie de altele (si multe, ca murdareste 2 randuri pe zi), trebuie dus  la clinica privata ca la spital se duce  cu o boala si se intoarce cu 5, trebuie sa-i asiguri bona sau gradinita privata si tot asa. Daca, atunci cand esti doar "tu cu tine", poti decide sa faci niste sacrificii ale caror urmari ti le asumi, cand apare copilul treaba nu mai e asa simpla. Vrand, nevrand, trebuie sa intri in "randul lumii".

Sa va explic: se poate spune ca am fost toata viata putin ciudata. In ochii altora, desigur, ca pentru mine sunt perfect normala, dar asta cred ca e irelevant. Am suportat foarte greu constrangerile si regullile semi-arbitrare impuse de altii, pentru ca, undeva pe drum, libertatea a ajuns sa fie valoarea centrala (sau cardinala, cum ma invatau in scoala) a vietii mele. Stiu ca acum suna a bullshit, dar voi explica.

Mi-am ales meseria ca un compromis intre ceea ce mi-as fi dorit eu sa fac (filologie) si ceea ce si-ar fi dorit parintii mei care plateau facturile si erau proprietarii casei in care stateam, deci nu prea aveam de ales. Nu mai stiu exact ce optiuni li se pareau lor cele mai bune atunci, presupun ca drept, ASE, chestii d-astea din care erau convinsi ca puteam castiga bine si accede ierarhic pana la CEO, daca nu mai sus prin guvern. Erau convinsi, de asemenea, ca filologia e cea mai proasta alegere si "sa stai toata viata sa predai romana pentru niste tampiti pe un salariu de rahat" inseamna sa ma ratez, asa ca datoria lor de parinti le impunea... sa ma salveze de mine insami. Intr-o zi urma sa le multumesc (n-o fac...) Asa ca, la "negocierile" care au urmat, psihologia a reusit, intr-un fel miraculos, sa castige aprobarea - bineinteles, pentru ca ai mei auzisera de primii HR manageri prin corporatiiile nou patrunse pe piata romaneasca, absolventi de psihologie. Era o meserie cu care ma puteam, eventual, angaja intr-o "firma mare" cu multi bani, deci era buna. Evident ca eu aveam cu totul alte motive sa dau la acea facultate, chiar daca erau tampite si naive, ca la 19 ani perceptia despre "psihologie" e in general una... cioraniana, tenebros-depresiva, te zbati inca in depresia adolescentei si te atrage domeniul ca un loc unde poti gasi Marile Raspunsuri (ceea ce e profund gresit, dar nimeni nu intelege pana prin anul 3 chestia asta).

Ghinionul a facut ca, la un moment dat, nici eu nu mai stiu cand, meseria asta sa-mi placa. Spun "ghinion" pentru ca, probabil, daca as fi ajuns la concluzia ca e o greseala si nu-i de mine, probabil ca m-as fi indreptat singura spre lumea corporate ca sigura iesire onorabila din situatie, si discutia asta nu ar mai fi avut loc. Dar nu s-a intamplat asa. Culmea e ca sunt un psiholog bun si mi-a placut intotdeauna sa-mi fac meseria, atat de mult incat am avut luni intregi in care am facut voluntariat curat, care nici macar nu putea fi trecut in CV fiindca nu era ceva oficial pe care sa-si puna un sef stampila si sa poata fi dovedit. Mergeam, pur si simplu, intr-un spital supraaglomerat in care lucra prietena mea si vedeam o parte din pacientii de care ea nu avea timp. Clandestin.

Bineinteles, dupa licenta, ai mei m-au sfatuit sa ma angajez "steluta" la Vodafone sau la Orange (pe atunci Connex si Dialog), ca sa imi fac intrarea in firma si sa pandesc un post bun. Eu n-aveam nici cea mai vaga intentie nici sa explic intr-o casca, 8  ore pe zi, unor tampiti cum sa foloseasca o chestie cu 15 butoane, nici sa ma zbat sa intru intr-o companie care sa ma oblige sa port taior si toc de 5 cm o viata, deci am zis pas. M-am dus si m-am angajat in singurul loc in care am reusit: la un cabinet interscolar in Rahova. Eram incadrata ca profesor suplinitor in cartea de munca si salariul era o  gluma buna. Imi amintesc ca, vreme de cateva luni, hrana mea de baza a fost stevie cu paine. Era primavara si stevia era cea mai ieftina chestie pe care o gaseam in piata. imi luam cate 10 legaturi din care faceam o cratita de mancare si o paine "turceasca" si supravietuiam asa vreo  2-3 zile. Ocazional imi mai aducea cate un parinte oua  sau carne (prin zona care mi-era alocata oamenii aveau gospodarii) si  asa mai bagam si  cate o proteina. Dar eram fericita. Mi-e greu sa explic de ce, ca nu e ceva ce poti explica schematic, cu liniute la capat de rand, dar imi placea ce faceam si ma bucuram de fiecare progres minor al copiilor acelora.

Apoi am gasit un job temporar intr-un spital de copii, la sectia de neuro. Era postul unei tipe plecate  din tara cu sotul ei pentru vreo 2 ani, in concediu fara plata. Socul emotional a fost imens (si nici acum, dupa aproape 10 ani, nu mi-a trecut complet, inca mai am spaime din perioada aia care ma bantuie cand ma uit la propriul copil), e tare greu sa intri intr-o lume in care cam 75% dintre oamenii pe care ii vezi sunt copii bolnavi si fara sanse de recuperare completa. Totusi, dincolo de faptul ca vreo 6 luni cand plecam de la serviciu eram atat de epuizata emotional incat nu mai vedeam pe unde merg si uneori plangeam tot drumul spre casa, iar noaptea mi se intampla regulat sa visez copilasii pe care ii vedeam ziua, jobul respectiv ma facea in mod straniu fericita. Iar, mi-e greu sa explic de ce. Nu era nimic spectaculos, nu faceam bine niste copii cu o simpla atingere, desigur, dar niste progrese, infime pentru noi cei sanatosi, in lumea lor trista insemnau mare lucru. Asa ca simteam ca tot ce fac are un sens, copiii ma iubeau, parintii lor la fel, iar eu eram implinita. Mai putin financiar, desigur, si pentru ca programul era oficial de 7 ore pe zi, neoficial chiar mai scurt - prin bunavointa colegelor - mi-am mai luat un al doilea, part-time, la un centru de recuperare pentru copii cu handicap al unei primarii de sector.

La respectiva primarie (in Directia de Asistenta Sociala) am ramas si cand s-a intors doamna careia ii tineam locul in spital. Am lucrat, pe scurt, vreo 5 ani  la asistenta sociala, trecand prin mai multe servicii propriu-zise. Am lucrat cu copii, adulti cu handicap, batrani, am facut munca de teren, munca de birou, treburi administrative (inclusiv plati de zeci de mii de lei lunar), evaluari, consiliere pentru beneficiari si familii. Peste tot mi-a fost bine, ma simteam bine intre colegi, ma intelegeam bine cu sefii - ieseam in oras impreuna, ne vizitam acasa, imparteam mancarea de pranz si tigarile, imi placea ceea ce fac (iar chestiile neplacute erau destul de rare ca sa nu le simt). Apoi m-am angajat intr-un ONG foarte cunoscut, activ in domeniul protectiei copilului in tarile in curs de dezvoltare. Am lucrat cu copii abandonati, copii traumatizati, mame defavorizate social, asistenti maternali. Inca imi placea ce faceam, chiar daca aici au aparut mai multe chestii "indigeste" de inghitit (fundatia era sustinuta de un grup de neoprotestanti americani si parte din politica era sa particip la o slujba baptista o data pe saptamana, chestie care nu m-a miscat catusi de putin, dimpotriva, numaram minutele). Dar si aici mi-era bine pentru ca-mi faceam meseria.

Apoi... intai am intrat in UE si sponsorizarile pentru actiuni caritabile au scazut brusc (teoretic aveam acces deja la fonduri  europene si banii aceia puteau fi folositi in alte tari), deci fundatia a intrat in impas. In plus, a fost momentul in care am decis ca vreau copilul, ceea ce schimba perspectiva asupra lucrurilor. Am decis ca e momentul sa ma declar invinsa si sa ma indrept spre HR. Am facut un curs de calificare si mi-am cautat de munca.

N-am de gand sa fiu modesta: chiar sunt un recruiter bun. Toti oamenii pe care i-am gasit eu au facut treaba buna, s-au integrat in echipe si managerii au fost multumiti de ei. Un interviu de angajare e, pana la urma, tot o evaluare a profilului, cum am facut mii in anii de munca pre-business. Sunt un recruiter bun pentru ca nu am pornit in meserie invatand "recrutarea si selectia personalului in 7 pasi simpli cu 10 intrebari prestabilite", ci dupa ani de experienta in a descoperi in oameni lucruri pe care nici ei nu le vad.  Nu in sensul rau si "hollywoodian", evident, nu "scanez" oamenii uitandu-ma la ei, dar am invatat, in tot timpul asta, sa descopar care ar fi reactiile si comportamentele in anumita situatie. Am invatat sa inteleg si dinamica grupului in care un om ar trebui sa intre, profilul celui care s-ar integra cu usurinta acolo. Ma impac, pana la urma, si cu treaba administrativa, cu contracte, carti de munca si legislatie, pentru ca sunt organizata si am ceva experienta, deci o fac usor. Dar, din prima zi in care am pus piciorul intr-o firma, mi-a fost  clar ca sunt un alien in lumea aceea. Nu inteleg lumea business, gandirea mea nu e "profit-oriented", nu ma motiveaza aceleasi  lucruri ca pe colegiii mei. Nu pot  intelege de ce naiba trebuie sa comunic cu colega de birou prin mailuri si nici de ce sefa trebuie sa aprobe daca dau un formular gol cuiva din alt departament - desi stiu ca asta scrie in politica departamentului. Nu inteleg de ce trebuie sa imi petrec jumate din activitate scriind rapoarte despre ceea ce fac sa-mi merit banii, cand altfel stie toata lumea  ca am angajat 15 oameni intr-o luna in departamente diferite.   Nu inteleg nimic din politicile firmelor in general. Ma rog, inteleg ce scrie acolo, nu le inteleg rostul.
In plus, cum spuneam, nu ma motiveaza acelesi lucruri ca pe ceilalti. Inttr-o companie intri cu gandul sa promovezi. Cu cat mai sus, cu atat mai bine. Inteleg de ce isi doresc altii asta si care sunt avantajele (financiare, de prestigiu etc) ale unei functii de conducere. Dar eu nu-mi doresc sa fiu asta. In scurtele momente in care am fost "loctiitoare" de manager plecat in concediu mi-a fost clar ca nu e ceea ce vreau sa fac. Eu vreau sa-mi fac meseria si-atat, nu ma intereseaza sa respir aerul rarefiat al puterii, sa particip la luarea deciziilor in privinta politicilor, nu stiu si nu vreau sa invat sa gandesc in termeni de buget si cost/profit. As putea, desigur, sunt fata desteapta, dar nu imi doresc asta.

Iar chestia asta imi face probleme si in a-mi gasi un job mai bun: in mod normal sunt "calificata" pentru mddle management, si cand spun ca nu-mi doresc asta cel  din fata mea se uita suspicios la mine. Stiu ce gandeste. Sunt vreo 3 variante: ori mint pentru a lua jobul apoi incep sa-mi "sap" seful, ori nu am incredere in mine si nu-mi stiu valoarea, ori ma voi razgandi cu prima ocazie cand mi se va oferi un job de manager si ii las balta. Si nu-l pot condamna, pentru ca in 99% dintre situatii e una dintre cele 3. Adevarul meu intra la "altele - 1%". Dar asta nu il face mai putin adevarat.

Peste 2 luni fara cateva zile va trebui sa ma intorc la munca. Ar trebui sa incep sa-mi caut un job nou, dar mi-e groaza si de simplul gand de a face asta. Nu vreau sa ma intorc in lumea aceea. Mi-e dor de copiii mei, de joburile mele de hippioata care vrea sa faca bine. Mie-e dor de amaratiii mei. Dar, desi ma amagesc cu gandul ca am de ales, ca m-as putea intoarce de unde am plecat acum 5 ani, stiu ca de fapt decizia e luata. Vladut trebuie sa mearga la gradi privata. Vladut trebuie sa manance sanatos, sa mearga la medici, sa-i fac investigatii medicale in conditii de igiena, sa se joace, sa se imbrace, Vladut vrea bicicleta...  E copilul meu si mi l-am dorit, il iubesc mai mult ca orice pe lume si acesta e pretul pe care trebuie sa-l platesc.

So, I took it off my sistem now. Mi se rupe sufletul numai cand ma gandesc ca peste nici 2 luni va trebui sa-mi las copilul acasa si sa ma duc intr-o lume in care ma simt straina. Dar trebuie sa o fac....

Apreciez daca a avut cineva rabdarea sa ajunga pana aici cu lectura, desi imi imaginez ca nu vor fi prea multi... Si apreciez orice parere venita de la voi.