Cum ne educam fetitele?

Nu, stati linistiti, n-am nimic sa va anunt legat de chestia asta. Dar eu sunt mama de baiat si probabil ca, asa cum imi zicea lumea cand a aflat ca voi avea baiat, sunt nascuta pentru asta... Si, desi au fost perioade inainte de a afla sexul viitorului copil, in care ma vedeam cumparand rochite si bentite pentru ca sunt "cute", sunt convinsa ca Vladut a fost baiat pentru un motiv intemeiat si daca as mai face unul probabil ca tot baiat as vrea sa fie.

Acestea fiind spuse, marturisesc ca nu inteleg nici moarta felul in care gandesc (unele) mame de fetite. Lasand la o parte tabloul "clasic" deja, al fetitei aduse imbracata ca de serbare la locul de joaca (preferabil in alb si roz pal) apoi certata daca se joaca in nisip sau se da pe tobogan (ca se murdareste), zilele astea am avut parte de doua episoade care m-au pus pe ganduri.

Primul- o fetita de vreo 4 ani, venita in parc cu mama si sora mai mare. Nu as fi avut treaba cu ele, probabil ca nici fiu-meu, daca n-ar fi fost singurii copii din parcul Ioanid la momentul in care am ajuns eu, fugarita de juniorul care se asezase grabit in carucior sambata la 9 dimineata si incepuse sa strige "pa! pa!". Ei, fetita cea mica (evident hiperprotejata si ... "bebelusizata" de maica-sa care o dadacea in fiecare secunda si nu o lasa sa miste in absenta ei) statea pe banca si Vladut s-a asezat in nisip in fata ei, cu lopatelele, vorbindu-i pe limba lui si gesticuland a chemare. Fetita a luat o mutra dezgustata si i-a spus: "Eu nu ma joc cu baietii!"
Auzind-o, am ramas fara replica. Cred ca m-am si holbat, de fapt. Vreau sa zic... la 4 ani cat parea sa aiba ea, un copil abia incepe sa inteleaga ca baietii au... cuc si fetele altceva. Cu siguranta nu e constient inca de diferentele de sex-rol si alte subtilitati, deci mi-era clar ca fusese invatata (direct sau indirect) ca nu trebuie sa se joace cu baietii. Dar de ce, Doamne iarta-ma, ti-ai invata fetita la 4 ani sa nu se joace cu baietii? Presupun ca nu pentru a o feri de un viol (desi nimic nu e imposibil, ca maica-sa i-a raspuns ceva de genul "El e bebelus, poti sa te joci cu el"), ca e greu de crezut ca un baietel de varsta ei ar fi mare taur comunal. Or manca ei pui cu hormoni, ar nici chiar asa. O fi invatat-o de acum de teama ca "o scapa din mana" mai tarziu? A fost prevazatoare? Sau nu o lasa sa se joace cu baietii pentru ca sunt rai si se bat (desi afirmatia asta e eronata din punctul meu de vedere, fiu-meu si-a luat bataie la joaca pana acum exclusiv de la fetite, intoteauna degeaba). Pentru ca alearga si se murdaresc? Sau ca sa nu-si strice reputatia?
Nu, chiar nu-mi trece prin cap vreun motiv pentru care mi-as invata fetita sa nu se joace cu baietii, daca as avea una. Dar, cum spuneam, nu prea pot sa ma pun in pielea unei mame de fata din punct de vedere al educatiei sexuale (sau "de gen", ca asa e corect acu'), chiar daca stiu teoria imi lipseste complet empatia, habar nu am cum e sa-ti cresti fata in anul de gratie 2011 si ce spaime iti poate da asta. Si pentru ca multe dintre cele care citesc si comenteaza pe aici sunt mame de fetite, poate ma dumireste si pe mine cineva: voi va veti creste asa fetitele? Le veti invata ca baietii sunt rai si nu trebuie sa se joace cu ei/?

Al doilea episod s-a petrecut aseara, in Kiseleff. Plouase cu ceva timp inainte si Vladut facuse turte de nisip ud (cu o fetita, de fapt, deci ce va voi povesti in continuare nu e, totusi, o regula), mai si cazuse de 2-3 ori, asa ca era murdar de pamant pe maini, picioare si hainute. La un... "device" d-ala cu tobogan, sfori si plase (nu stiu cum se numesc ele, de fapt) s-a intalnit cu o fetita tot de vreo 3-4 ani, venita in parc cu bunicul. El e destul de sociabil si dornic de companie in perioada asta, asa ca a inceput iar sa "vorbeasca" pe limba lui cu fata. Bunicul i-a zis "Uite, baietelul vrea sa se joace cu tine", dar ea luat o expresie contrariata si plina de dezgust si i-a raspuns "Dar e murdaaaar!". Bunicul i-a explicat ca "asa sunt baietiii, se joaca si se mai murdaresc", dar pitica a ramas neinduplecata in dispretul ei: "Eu nu ma joc cu el ca e murdar!". Eu v-am spus parerea mea despre murdarire si (zic eu) ar fi fost aceeasi si daca Vladut ar fi fost fata, dar poate e ceva ce nu inteleg, as ca va astept pe voi sa-mi spuneti: chiar e firesc ca o fetita sa fie atat  de dezgustata de niste pete de noroi? Ca nu e vorba de murdarie corporala, de aceea mi-e si mie sila si sunt sigura ca ii voi transmite si lui Vladut dispretul meu pentru jegul de nespalare. Dar noroiul?!?
Poate nu mi-as fi pus problema atat de ... "gender related" daca nu as fi vazut, la 5 metri mai incolo, o alta scena: o mama (imbracata normal, de parc, deci e exclusa posibilitatea de a fi fost in trecere, in drum spre vreo nunta de luni seara) cu o fetita de vreun anisor, care abia invata sa mearga, imbracata intr-o rochita lunga de matase gri-argintie, genul "de gala", cu balerini din satin fuchsia cu funde mari, pe care o tinea numai pe sus, pe plase, ca sa nu ajunga la noroi si sa-si murdareasca pantofiorii. OK, recunosc, fetita era tare dragalasa, dar ideea de a o aduce in parc dupa ploaie "ca scoasa din cutie" numai pentru a o feri apoi de orice urma de noroi  nu prea incape in mintea mea.

Chiar astept parerile si comentariile voastre: fragmentele de realitate pe care vi le-am povestit sunt atat de aberante pe cat mi se par mie, sau exista diferente esentiale intre a creste o fetita si un baietel, si nu judec eu bine lucrurile?

Despre ploaie, joaca si... radacini.

Exista cateva chestii care ma fac sa ma intreb daca nu cumva sunt o mama rea.  Sau, ma rog, una insuficient de buna. Una dintre ele e ploaia, si vremea urata in general. Nu din cine stie ce motive filosofico-meditativ-bla-bla, ci pentru ca atunci cand e urat afara nu putem iesi afara, iar ideea de joaca in casa imi da fiori reci. Asa ca am avut mereu un respect invidios fata de mamele care "prefera sa stea in casa" cu copiii - si am cunoscut cateva care chiar nu ieseau cu zilele. Ce, Doamne, iarta-ma,  au ele si eu nu? Cum pot face asta fara sa ajunga la camera de garda- ori copiii la neurochirurgie cu traumatisme craniene, ori ele la psihiatrie cum simt eu dupa 3 zile de stat in casa? Daca nu intelegeti fobia mea pentru statul in casa, probabil ca intr-adevar e o abilitate care imi lipseste. Dar trebuie sa povestesc un pic mai mult, despre mama mea si despre Vladut.

Mama mea e o persoana pe care eu nu am reusit niciodata sa o inteleg. Suntem atat de diferite incat intre noi exista un soi de falie tectonica, nu prapastie. Pot numara pe degete momentele in care ne-am inteles cu adevarat una pe alta: in general, chiar atunci cand avem toata bunavointa din lume sa comunicam, sfarsim prin a ne certa pentru ca diferentele intre noi sunt prea mari si fundamentale pentru a ne putea pune una in pielea celeilalte. Pentru a fi corecta, mama m-a ajutat de multe ori si stiu ca atunci cand sunt intr-o situatie limta pot conta pe ea (in principiu ii e mai simplu sa ma ajute financiar decat fizic, dar o face si pe asta daca e musai). Dar in chestiile cotidiene, e imposibil sa ne intelegem, cum spuneam.

De exemplu, nu inteleg oricat as incerca lumea mamei. Valorile ei, lucrurile care ii plac etc. Nici ea pe-ale mele. Nu ar fi o tragedie, daca acum noi nu am sta intr-un apartament al ei in care nu locuieste, dar si-a adus ce a luat din vechea casa a bunicilor si alte chestii. Nu platim chirie, evident, ne mai scapa si de alte cheltuieli, dar nu putem muta/schimba/modifica nimic din casa.  Ei, casa asta e plina de "troace": A fost inghesuita in ea atata de multa mobila  incat sunt portiuni in care nu te poti deplasa decat intr-o parte pentru a trece pe langa ea. Mobila e veche de 1000 de ani si a adunat-o nu numai din casa bunicilor, ci si de pe la vreo 3 matusi si din vechea ei casa. Toata e masiva, din stejar in general, are modele complicate si un milion de unghiuri si colturi. Si, ca sa intelegeti mai bine, voi recapitula ce avem in sufragerie (care e una de bloc, deci de maxim 30 mp): 3 fotolii si o canapea mare cu cadru si brate late din stejar, 3 corpuri de biblioteca deschise si 1 cu geamuri, o masa joasa (nush la ce foloseste, ca e mare, nu-i masuta de cafea)  in mijloc, o masa "de mancat" extensibila la fel de mare, un balansoar, 6 scaune, o masuta inalta pe care statea o vaza, un bufet inalt cu 3+3 usi fara chei plin de farfurii, o... chestie (nu ii stiu denumirea) patratoasa, cu 2 sertare si un blat de marmura colturos, inca o masuta inalta, o masina de cusut Singer nefunctionala, o comoda de televizor, un scrin brancovenesc cu 2 milioane de colturi si 2 scaune set cu el. Da, toate astea intr-o singura camera, daca nu ma credeti pot veni cu poze doveditoare.

Am incercat sa negociez cu mama reorganizarea spatiului, dar n-a fost chip. In primul rand pentru ca ei asta i se pare o camera mobilata normal si considera ca Vladut trebuie sa invete sa traiasca intr-un asemenea spatiu. Apoi, pentru ca ea a restaurat mobila asta pe bani multi si considera ca in subsol s-ar distruge (si oricum nu mai e loc in boxa noastra din subsol, care e plina de alte troace de care "poate e nevoie undeva"). Si, nu in ultimul rand, pentru ca imi tot spune ca "astea sunt radaciniile voastre, mama, cum ai vrea sa renunti la toate astea si sa nu-i mai poti arata copilului astuia nimic din trecutul nostru?" Nu simt nicio legatura intre radacinile mele si scrinul matusii Margareta, probabil ca imi lipseste mie o bucata de suflet sau de creier. Nu simt nici macar cand dorm in patul bunicilor mei, in care am dormit jumate din copilarie. Transbordat in casa asta, nu acolo unde a stat el in copilaria mea, fara linistea si mirosul casei, fara zambetul bunicii si fara soba in care imi cocea bunicul nuci, el ramane un pat prea masiv, cam scurt si destul de incomod, in care nu-mi pot intinde picioarele ca lumea din cauza tabliei. Bunicii mei si amintirea lor  sunt lucrurile cel mai aproape de "radacini" pe care le-am avut vreodata in lume, dar nu simt ca mobila ii poate inlocui sau ca le pastreaza spiritul. In schimb, trebuie sa stau zi de zi cu sufletul strans, vazandu-l pe Vladut despre care se poate spune orice, numai ca-i prudent nu,  catarandu-se, tragand de si  alergand printre "radacini".

Ei, cand ploua, e foarte frig si e "de neiesit din casa", totul se transforma intr-o experienta care ma terorizeaza. Pentru ca Vladut e un copil cuminte si intelegator, dar are o energie care ar lumina o strada intreaga daca ar fi folosita corespunzator. Pentru ca nu il pot convinge sa faca ceva care sa nu presupuna alergare, catarare sau invartire pe loc, mai mult de 10 minute.  Joaca lui e in mare masura fizica la ora actuala.  Nu stiu cum fac alte mame in situatii d-astea si, cum spuneam, gandul ca ele se simt bine in casa, nu afara, ma complexeaza.  Ce le faceti, fratilor? Serios acum. Vladut deseneaza cate 5-10 minute, de exemplu, apoi se mai joaca cu cartonasele cu animale de la Mega Image, pe care le scoate din cutie si se uita la ele inca 5-10 minute, se mai uita la Teletubbies sau la avioane pe youtube tot cam atat... si se facu un sfert de ora, hai jumate daca are o zi buna. Si restul timpului? Ca va spun eu ce face al meu restul timpului: alearga, danseaza, face gimnastica, se joaca "de-a v-ati ascunselea", impinge caruciorul sau ladita de scule, se catara pe ce nimereste si incearca sa zboare, toate printre "radacinile" maica-mii. Ori, pentru mine, supravegheatul lui in casa e mai solicitant  decat daca as pilota o nava spatiala. Dupa o zi de ploaie in care am stat cu el in casa sunt epuizata fizic si privesc in gol vreo juma de ora pentru ca mi s-au scurtcircuitat neuronii de incordare.

Taica-su pare sa fie mai ok cu el in casa, dar cu taica-su Vladut nu alearga la fel de mult (habar nu am de ce...). Dar pentru mine e un cosmar. Si asta ma face sa am indoieli legate de capacitatea mea de a-l creste. Daca atunci cand ne plimbam, sau ne jucam in parc, chiar daca ne mai "certam" uneori, simt ca relatia noastra e una speciala si ne simtim bine impreuna, in casa se duc naibii toate astea. In casa ma transform intr-o mama isterica, care striga la 5 minute "mergi incet!", "ai grija la cap!", "nu mai merge cu spatele!", "nu te mai invarti!", "da-te jos de acolo!" Asa ca ma intreb, cu toata sinceritatea, ce le faceti, fratilor, sa fie linistiti in casa? Ce mare secret imi scapa? Sau sunt "radacinile" de vina si toti copiii sunt la fel? Nu, va rog, nu-mi recomandati jucarii, sunt inutile, dupa 10-15 minute de interes se transforma in alte obiecte bune de folosit ca scarita intermediara.

Deocamdata raman dependenta de accuweather si simt cum ma apuca disperarea la fiecare nor...