Voi continua seria "lepselor triste" pe care mi le dau cu Camelia in ultimele zile revenind la subiectul meu "favorit", cel al accesibilitatii pentru carucioare in Romania, desi aveam in gand sa va scriu despre altceva... Totusi, nu ma pot abtine sa nu imi continui cruciada impotriva nesimtirii romanesti, asa ca va voi povesti si voua ce mi-a stricat seara de duminica...
Acum ceva timp (nefiind o adevarata "fashionista" nu pot spune ca tin minte exact cand) s-a (re)lansat cu surle si trambite "Cocor Luxury Store", zice-se cel mai exclusivist magazin din Romania. Ma rog, aceeasi Marie cu palarie noua, de designer. Magazinul a fost renovat cu finisaje de lux, s-a bagat, probabil, o caruta de bani in demersul asta, ma rog... Ca o concesie pentru legislatia in vigoare, s-a facut o cale lunga si intortocheata de acces pentru persoanele cu handicap, care ocolea magazinul pana in spate, pe la intrarea "de serviciu" si ducea la lifturi (daca intrebati comerciantii romani, de la CA-ul mall-urilor pana la patronii de "butice", 9 din 10 va vor spune ca rampele pentru persoane cu handicap "strica aspectul"). Dar sa trecem peste traseul intortocheat care se termina intr-o usa cu un arc demn de "Special Olimpics" si sa remarcam faptul ca exista, totusi, o cale de acces pentru carucioare.
Ei, si a venit vara, stiti voi, soare, caldura, pitzi in rochite scurte in cautare de terase... ce s-a gandit patronul cafenelei aflate pe latura cu rampa? Sa-si faca terasa. Cu postament de scandura, ca doar e in "luxury store", nu era sa lase duduile cu platforme si domnii cu rolex sa stea pe pavelele (scumpe) ale rampei pentru handicapati. Asa ca, in prezent, daca esti in carucior (sau impingi unul) si vrei sa intri in "Cocor Luxury Store" sa-ti iei un chilot de botezat, ai cam doua variante: ori mergi pana la terasa mitocanului de la parter, urci postamentul inalt de 20 de cm, parcurgi cei 10 m de terasa, cobori cei 20 cm de postament, and here we are! Semnul de pe perete (ramas, cu nesimtire, acolo) iti arata ca esti pe traseul bun pentru carucioare.
Sau, o a doua optiune, cobori cele 10 trepte care se afla intre trotuarul lateral (de pe strada Baratiei) si usa de acces din spate, si cand pleci le urci la loc. Sa mai spuna cineva ca "imperiul luxului din Romania" nu se gandeste la starea de sanatate si la conditia fizica a celor mai nefericiti dintre noi.
As fi incheiat articolul cu un indemn la boicot fata de "Luxury Store"-ul respectiv, daca realitatea "de la locul faptei" nu mi-ar fi aratat ca e boicotat prin firea lucrurilor, ca nu intereseaza pe nimeni magazinul ala. E atat de pustiu incat faptul ca e inca deschis ma face sa ma gandesc ca spala bani. Totusi, asta nu justifica in niciun fel nesimtirea... De-aia n-are ursul coada...
Se afișează postările cu eticheta chestii care ma calca pe nervi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta chestii care ma calca pe nervi. Afișați toate postările
luni, 27 iunie 2011
marți, 14 iunie 2011
Despre ploaie, joaca si... radacini.
Exista cateva chestii care ma fac sa ma intreb daca nu cumva sunt o mama rea. Sau, ma rog, una insuficient de buna. Una dintre ele e ploaia, si vremea urata in general. Nu din cine stie ce motive filosofico-meditativ-bla-bla, ci pentru ca atunci cand e urat afara nu putem iesi afara, iar ideea de joaca in casa imi da fiori reci. Asa ca am avut mereu un respect invidios fata de mamele care "prefera sa stea in casa" cu copiii - si am cunoscut cateva care chiar nu ieseau cu zilele. Ce, Doamne, iarta-ma, au ele si eu nu? Cum pot face asta fara sa ajunga la camera de garda- ori copiii la neurochirurgie cu traumatisme craniene, ori ele la psihiatrie cum simt eu dupa 3 zile de stat in casa? Daca nu intelegeti fobia mea pentru statul in casa, probabil ca intr-adevar e o abilitate care imi lipseste. Dar trebuie sa povestesc un pic mai mult, despre mama mea si despre Vladut.
Mama mea e o persoana pe care eu nu am reusit niciodata sa o inteleg. Suntem atat de diferite incat intre noi exista un soi de falie tectonica, nu prapastie. Pot numara pe degete momentele in care ne-am inteles cu adevarat una pe alta: in general, chiar atunci cand avem toata bunavointa din lume sa comunicam, sfarsim prin a ne certa pentru ca diferentele intre noi sunt prea mari si fundamentale pentru a ne putea pune una in pielea celeilalte. Pentru a fi corecta, mama m-a ajutat de multe ori si stiu ca atunci cand sunt intr-o situatie limta pot conta pe ea (in principiu ii e mai simplu sa ma ajute financiar decat fizic, dar o face si pe asta daca e musai). Dar in chestiile cotidiene, e imposibil sa ne intelegem, cum spuneam.
De exemplu, nu inteleg oricat as incerca lumea mamei. Valorile ei, lucrurile care ii plac etc. Nici ea pe-ale mele. Nu ar fi o tragedie, daca acum noi nu am sta intr-un apartament al ei in care nu locuieste, dar si-a adus ce a luat din vechea casa a bunicilor si alte chestii. Nu platim chirie, evident, ne mai scapa si de alte cheltuieli, dar nu putem muta/schimba/modifica nimic din casa. Ei, casa asta e plina de "troace": A fost inghesuita in ea atata de multa mobila incat sunt portiuni in care nu te poti deplasa decat intr-o parte pentru a trece pe langa ea. Mobila e veche de 1000 de ani si a adunat-o nu numai din casa bunicilor, ci si de pe la vreo 3 matusi si din vechea ei casa. Toata e masiva, din stejar in general, are modele complicate si un milion de unghiuri si colturi. Si, ca sa intelegeti mai bine, voi recapitula ce avem in sufragerie (care e una de bloc, deci de maxim 30 mp): 3 fotolii si o canapea mare cu cadru si brate late din stejar, 3 corpuri de biblioteca deschise si 1 cu geamuri, o masa joasa (nush la ce foloseste, ca e mare, nu-i masuta de cafea) in mijloc, o masa "de mancat" extensibila la fel de mare, un balansoar, 6 scaune, o masuta inalta pe care statea o vaza, un bufet inalt cu 3+3 usi fara chei plin de farfurii, o... chestie (nu ii stiu denumirea) patratoasa, cu 2 sertare si un blat de marmura colturos, inca o masuta inalta, o masina de cusut Singer nefunctionala, o comoda de televizor, un scrin brancovenesc cu 2 milioane de colturi si 2 scaune set cu el. Da, toate astea intr-o singura camera, daca nu ma credeti pot veni cu poze doveditoare.
Am incercat sa negociez cu mama reorganizarea spatiului, dar n-a fost chip. In primul rand pentru ca ei asta i se pare o camera mobilata normal si considera ca Vladut trebuie sa invete sa traiasca intr-un asemenea spatiu. Apoi, pentru ca ea a restaurat mobila asta pe bani multi si considera ca in subsol s-ar distruge (si oricum nu mai e loc in boxa noastra din subsol, care e plina de alte troace de care "poate e nevoie undeva"). Si, nu in ultimul rand, pentru ca imi tot spune ca "astea sunt radaciniile voastre, mama, cum ai vrea sa renunti la toate astea si sa nu-i mai poti arata copilului astuia nimic din trecutul nostru?" Nu simt nicio legatura intre radacinile mele si scrinul matusii Margareta, probabil ca imi lipseste mie o bucata de suflet sau de creier. Nu simt nici macar cand dorm in patul bunicilor mei, in care am dormit jumate din copilarie. Transbordat in casa asta, nu acolo unde a stat el in copilaria mea, fara linistea si mirosul casei, fara zambetul bunicii si fara soba in care imi cocea bunicul nuci, el ramane un pat prea masiv, cam scurt si destul de incomod, in care nu-mi pot intinde picioarele ca lumea din cauza tabliei. Bunicii mei si amintirea lor sunt lucrurile cel mai aproape de "radacini" pe care le-am avut vreodata in lume, dar nu simt ca mobila ii poate inlocui sau ca le pastreaza spiritul. In schimb, trebuie sa stau zi de zi cu sufletul strans, vazandu-l pe Vladut despre care se poate spune orice, numai ca-i prudent nu, catarandu-se, tragand de si alergand printre "radacini".
Ei, cand ploua, e foarte frig si e "de neiesit din casa", totul se transforma intr-o experienta care ma terorizeaza. Pentru ca Vladut e un copil cuminte si intelegator, dar are o energie care ar lumina o strada intreaga daca ar fi folosita corespunzator. Pentru ca nu il pot convinge sa faca ceva care sa nu presupuna alergare, catarare sau invartire pe loc, mai mult de 10 minute. Joaca lui e in mare masura fizica la ora actuala. Nu stiu cum fac alte mame in situatii d-astea si, cum spuneam, gandul ca ele se simt bine in casa, nu afara, ma complexeaza. Ce le faceti, fratilor? Serios acum. Vladut deseneaza cate 5-10 minute, de exemplu, apoi se mai joaca cu cartonasele cu animale de la Mega Image, pe care le scoate din cutie si se uita la ele inca 5-10 minute, se mai uita la Teletubbies sau la avioane pe youtube tot cam atat... si se facu un sfert de ora, hai jumate daca are o zi buna. Si restul timpului? Ca va spun eu ce face al meu restul timpului: alearga, danseaza, face gimnastica, se joaca "de-a v-ati ascunselea", impinge caruciorul sau ladita de scule, se catara pe ce nimereste si incearca sa zboare, toate printre "radacinile" maica-mii. Ori, pentru mine, supravegheatul lui in casa e mai solicitant decat daca as pilota o nava spatiala. Dupa o zi de ploaie in care am stat cu el in casa sunt epuizata fizic si privesc in gol vreo juma de ora pentru ca mi s-au scurtcircuitat neuronii de incordare.
Taica-su pare sa fie mai ok cu el in casa, dar cu taica-su Vladut nu alearga la fel de mult (habar nu am de ce...). Dar pentru mine e un cosmar. Si asta ma face sa am indoieli legate de capacitatea mea de a-l creste. Daca atunci cand ne plimbam, sau ne jucam in parc, chiar daca ne mai "certam" uneori, simt ca relatia noastra e una speciala si ne simtim bine impreuna, in casa se duc naibii toate astea. In casa ma transform intr-o mama isterica, care striga la 5 minute "mergi incet!", "ai grija la cap!", "nu mai merge cu spatele!", "nu te mai invarti!", "da-te jos de acolo!" Asa ca ma intreb, cu toata sinceritatea, ce le faceti, fratilor, sa fie linistiti in casa? Ce mare secret imi scapa? Sau sunt "radacinile" de vina si toti copiii sunt la fel? Nu, va rog, nu-mi recomandati jucarii, sunt inutile, dupa 10-15 minute de interes se transforma in alte obiecte bune de folosit ca scarita intermediara.
Deocamdata raman dependenta de accuweather si simt cum ma apuca disperarea la fiecare nor...
Mama mea e o persoana pe care eu nu am reusit niciodata sa o inteleg. Suntem atat de diferite incat intre noi exista un soi de falie tectonica, nu prapastie. Pot numara pe degete momentele in care ne-am inteles cu adevarat una pe alta: in general, chiar atunci cand avem toata bunavointa din lume sa comunicam, sfarsim prin a ne certa pentru ca diferentele intre noi sunt prea mari si fundamentale pentru a ne putea pune una in pielea celeilalte. Pentru a fi corecta, mama m-a ajutat de multe ori si stiu ca atunci cand sunt intr-o situatie limta pot conta pe ea (in principiu ii e mai simplu sa ma ajute financiar decat fizic, dar o face si pe asta daca e musai). Dar in chestiile cotidiene, e imposibil sa ne intelegem, cum spuneam.
De exemplu, nu inteleg oricat as incerca lumea mamei. Valorile ei, lucrurile care ii plac etc. Nici ea pe-ale mele. Nu ar fi o tragedie, daca acum noi nu am sta intr-un apartament al ei in care nu locuieste, dar si-a adus ce a luat din vechea casa a bunicilor si alte chestii. Nu platim chirie, evident, ne mai scapa si de alte cheltuieli, dar nu putem muta/schimba/modifica nimic din casa. Ei, casa asta e plina de "troace": A fost inghesuita in ea atata de multa mobila incat sunt portiuni in care nu te poti deplasa decat intr-o parte pentru a trece pe langa ea. Mobila e veche de 1000 de ani si a adunat-o nu numai din casa bunicilor, ci si de pe la vreo 3 matusi si din vechea ei casa. Toata e masiva, din stejar in general, are modele complicate si un milion de unghiuri si colturi. Si, ca sa intelegeti mai bine, voi recapitula ce avem in sufragerie (care e una de bloc, deci de maxim 30 mp): 3 fotolii si o canapea mare cu cadru si brate late din stejar, 3 corpuri de biblioteca deschise si 1 cu geamuri, o masa joasa (nush la ce foloseste, ca e mare, nu-i masuta de cafea) in mijloc, o masa "de mancat" extensibila la fel de mare, un balansoar, 6 scaune, o masuta inalta pe care statea o vaza, un bufet inalt cu 3+3 usi fara chei plin de farfurii, o... chestie (nu ii stiu denumirea) patratoasa, cu 2 sertare si un blat de marmura colturos, inca o masuta inalta, o masina de cusut Singer nefunctionala, o comoda de televizor, un scrin brancovenesc cu 2 milioane de colturi si 2 scaune set cu el. Da, toate astea intr-o singura camera, daca nu ma credeti pot veni cu poze doveditoare.
Am incercat sa negociez cu mama reorganizarea spatiului, dar n-a fost chip. In primul rand pentru ca ei asta i se pare o camera mobilata normal si considera ca Vladut trebuie sa invete sa traiasca intr-un asemenea spatiu. Apoi, pentru ca ea a restaurat mobila asta pe bani multi si considera ca in subsol s-ar distruge (si oricum nu mai e loc in boxa noastra din subsol, care e plina de alte troace de care "poate e nevoie undeva"). Si, nu in ultimul rand, pentru ca imi tot spune ca "astea sunt radaciniile voastre, mama, cum ai vrea sa renunti la toate astea si sa nu-i mai poti arata copilului astuia nimic din trecutul nostru?" Nu simt nicio legatura intre radacinile mele si scrinul matusii Margareta, probabil ca imi lipseste mie o bucata de suflet sau de creier. Nu simt nici macar cand dorm in patul bunicilor mei, in care am dormit jumate din copilarie. Transbordat in casa asta, nu acolo unde a stat el in copilaria mea, fara linistea si mirosul casei, fara zambetul bunicii si fara soba in care imi cocea bunicul nuci, el ramane un pat prea masiv, cam scurt si destul de incomod, in care nu-mi pot intinde picioarele ca lumea din cauza tabliei. Bunicii mei si amintirea lor sunt lucrurile cel mai aproape de "radacini" pe care le-am avut vreodata in lume, dar nu simt ca mobila ii poate inlocui sau ca le pastreaza spiritul. In schimb, trebuie sa stau zi de zi cu sufletul strans, vazandu-l pe Vladut despre care se poate spune orice, numai ca-i prudent nu, catarandu-se, tragand de si alergand printre "radacini".
Ei, cand ploua, e foarte frig si e "de neiesit din casa", totul se transforma intr-o experienta care ma terorizeaza. Pentru ca Vladut e un copil cuminte si intelegator, dar are o energie care ar lumina o strada intreaga daca ar fi folosita corespunzator. Pentru ca nu il pot convinge sa faca ceva care sa nu presupuna alergare, catarare sau invartire pe loc, mai mult de 10 minute. Joaca lui e in mare masura fizica la ora actuala. Nu stiu cum fac alte mame in situatii d-astea si, cum spuneam, gandul ca ele se simt bine in casa, nu afara, ma complexeaza. Ce le faceti, fratilor? Serios acum. Vladut deseneaza cate 5-10 minute, de exemplu, apoi se mai joaca cu cartonasele cu animale de la Mega Image, pe care le scoate din cutie si se uita la ele inca 5-10 minute, se mai uita la Teletubbies sau la avioane pe youtube tot cam atat... si se facu un sfert de ora, hai jumate daca are o zi buna. Si restul timpului? Ca va spun eu ce face al meu restul timpului: alearga, danseaza, face gimnastica, se joaca "de-a v-ati ascunselea", impinge caruciorul sau ladita de scule, se catara pe ce nimereste si incearca sa zboare, toate printre "radacinile" maica-mii. Ori, pentru mine, supravegheatul lui in casa e mai solicitant decat daca as pilota o nava spatiala. Dupa o zi de ploaie in care am stat cu el in casa sunt epuizata fizic si privesc in gol vreo juma de ora pentru ca mi s-au scurtcircuitat neuronii de incordare.
Taica-su pare sa fie mai ok cu el in casa, dar cu taica-su Vladut nu alearga la fel de mult (habar nu am de ce...). Dar pentru mine e un cosmar. Si asta ma face sa am indoieli legate de capacitatea mea de a-l creste. Daca atunci cand ne plimbam, sau ne jucam in parc, chiar daca ne mai "certam" uneori, simt ca relatia noastra e una speciala si ne simtim bine impreuna, in casa se duc naibii toate astea. In casa ma transform intr-o mama isterica, care striga la 5 minute "mergi incet!", "ai grija la cap!", "nu mai merge cu spatele!", "nu te mai invarti!", "da-te jos de acolo!" Asa ca ma intreb, cu toata sinceritatea, ce le faceti, fratilor, sa fie linistiti in casa? Ce mare secret imi scapa? Sau sunt "radacinile" de vina si toti copiii sunt la fel? Nu, va rog, nu-mi recomandati jucarii, sunt inutile, dupa 10-15 minute de interes se transforma in alte obiecte bune de folosit ca scarita intermediara.
Deocamdata raman dependenta de accuweather si simt cum ma apuca disperarea la fiecare nor...
sâmbătă, 4 iunie 2011
Dar nu vedeti, doamna, ca pofteste?
Personal nu inteleg respectul vecin cu piosenia pe care-l are romanul fata de pofta. Presupun ca are ceva origini in superstitii populare, nu stiu atata antropologie sau etnologie... Oricum, pofta la romani e tabu. Suntem obezi pentru ca "ne e pofta", si ce poti face cand poftesti? Bagi in tine. Am vrea sa slabim, cand ajungem obezi, dar nu putem respecta o dieta pentru ca... ati ghicit! Ne e pofta! Aud cate o duduita cu colacel spunand "vai, nu ma mai pot uita in oglinda, ar trebui sa slabesc cel putin 10 kile dar nu pot, eu sunt pofticioasa", pe un ton rasfatat-pisicos, si imi dau seama ca in mintea ei mica si roz chiar e un argument perfect valabil. De parca eu as trece pe langa un tort de mascota sau un cremsnit cu vreo indiferenta sora cu calota glaciara, eu pesemne ca poftesc la salata verde cu lamaie de-am slabit asa frumos. Nu, oameni buni, declar oficial ca sunt la fel de pofticioasa ca orice alt om de pe mapamond, numai ca asta mi se pare o slabiciune umana, nicidecum o trasatura de caracter cu care sa te lauzi. Dar nu despre dieta voiam sa vorbesc...
La copii, "pofta" e privita cu si mai multa teama respectuoasa. Da, vrem sa ne crestem copiii sanatosi, da, stim ca dulciurile nu sunt bune, prajelile sunt cancerigene, dar cum sa nu-i dau o ciocolatica si un cartofior, pofteste si el, saracul, ca e om... In paranteza fie spus, habar nu am cum poate pofti la ciocolata un copil care nu a mancat ciocolata in viata lui, dar nu a fost nimeni atat de amabil sa-mi explice.
Nu cred in "pofte" (am zis mai sus) si sunt destul de "nemiloasa" cu interesele nesanatoase ale lui fiu-miu. Cand ii mai scap cate ceva "interzis" o fac fie de oboseala (ca sa stea locului 5 minute), fie de durere de cap (pentru ca tipa prea tare) si "interzisele" sunt, de regula, covrigi cu susan si fulgi de porumb. Hai, un biscuite digestiv. Cam atat. In trecutul "indepartat" - acum vreun an si cateva luni - am facut greseala sa ii dau pufuleti o data, de doua ori, ca era haios sa vezi un plod de 6 luni uimit ca a disparut pufuletele(in gura), in plus era in plina greva a foamei. A durat vreo 3 luni, cu numeroase "recaderi" din motvele de mai sus, sa-l dezvat de ei - i-am inlocuit, in cele din urma, cu paine goala, ca mi s-a parut mai sanatoasa.
Acum, daca iesim afara si i-e foame, ii dau cate o banana sau un baton de cereale, pe drumul (din)spre parc, in carucior. Din n motive: pentru ca nu-mi place sa manance la joaca - se mananca stand in fund, nu alergand, e o regula nenegociabila. Pentru ca uneori doarme mult dupa-amiaza si nu mai avem timp de gustare acasa, deci oferindu-i ceva pe drum ii respect programul. Pentru ca e curatel pe maini, nu plin de nisip si pipi de caine. Si, nu in ultimul rand, pentru ca m-a invatat mama ca nu e frumos sa mananci de fata cu alti copii si cum nu mi se pare firesc sa hranesc toti copiii din parc, nu mananca de fata cu ei.
Ei, dar nu toata lumea e de aceeasi parere. Nu e zi de la Dumnezeu sa nu vad cate o mamica/bunica grijulie fugarind vreun plod pe tobogane cu te miri ce de bagat pe gat mai mult sau mai putin cu de-a sila. De la un piure verde-scarbos in cana de portelan lasata in partea de jos a toboganului (rasturnata de fiu-meu care utiliza "device-ul" pentru ce fusese el creat, spre disperarea mamicii care il si vedea pe fiu-so distrofiat subit, probabil, de lipsa celor doua lingurite de scarbosenie), pana la pernite viva cu ciocolata, pufuleti, snacks-uri de E-uri cu aroma de pizza, toate trec din mainile grijulii ale "apartinatoarelor" in stomacele satule si disperate ale plozilor printre leagane, tobogane, lopatele si prajituri de nisip cu frunze.
Daca nu-s vigilenta, cam de 2 ori pe saptamana mi se intampla sa il prind pe fiu-miu molfaind te miri ce. La inceput ii bagam mana in gura sa scot gunoiul, intre timp m-am dumirit si caut din ochi "hranitoarea voluntara" care sigur e pe o raza de 2 metri. Si daca-s vigilenta se mai intampla sa-i vare pe gat, e o chestiune de viteza si distanta, pentru ca majoritatea nu intreaba, ofera. Si vad de la 2-3 metri cum ii pune pufuletele in mana plina de nisip amestecat cu pisu de Pufica al lui mama lui X care trebe sa plimbe si potaia si copilul in acelasi timp... Daca strig sa nu-i dea, de regula primesc o replica de genul "de ce, doamna, ca-i proaspat, ii dau si lu' baiatu' meu". Tu poti sa-i dai, eu nu-i dau pufuleti. "Cuuum, da-s sanatosi, cerealele sunt bune". Nu intru in discutii de nutritie, prefer sa raman scarba si asociala si sa spun ca nu vreau sa-i dau si gata. Ei, si atunci vine argumentul suprem: "Dar nu vedeti, doamna, ca pofteste?". "Si ce daca pofteste?" "Pai nu e bine". "De ce nu e bine?" "Asa, nu e bine sa lasi copilul sa pofteasca". Cum spuneam, sfanta pofta. E ok sa-l indopam cu aditivi si grasimi trans, dar daca pofteste e de rau...
Recunosc ca exista si o categorie civilizata, care intreaba daca e ok sa ii dea. Daca e vorba de biscuiti, grisine, covrigei sau alte uscaturi, mai cedez. La pufuleti si pernute viva nu. Vad in ochii lor o privire bosumflata, dar doresc sa-mi exprim pe aceasta cale multumirea ca nu mi-au indopat copilul fara acordul meu.
O categorie-mutant de mamici-hranitoare-de-copii-straini e "mamica de Ikea". Le stiti, alea care stau pe scaunele inalte din jurul foisorului de joaca si indeasa, de regula, cartofi prajiti si nuggets de pui in gurile odraslelor neatente. Am auzit si acolo povestea cu pofta de nu stiu cate ori, combinata cu ochii mari si buzele tuguiate a mirare: "Nu i-ati dat niciodata cartofi prajiti si snitel?". Nu, tuto, ma pot gandi la cateva mii de alegeri mai bune si nici nu-s mare gospodina sa fiu tare priceputa la mancare. As putea sa le spun ca e alergic la gluten, la cartofi sau la ulei, dar n-am chef, prefer sa stie ca nu e ok sa-i dea.
Totusi, cea mai tare a fost una care i-a indesat o bucata de somon pe gat, fix sub ochii mei, acum cateva luni (pe care fii-meu, spre mandria mea absoluta, a scuipat-o ostentativ). Vreau sa zic... tuta stia ca-s acolo, vorbise cu mine pana atunci despre copii, erau singurii doi copii de acolo, deci nu putea sa nu-si dea seama ca ala e plodul meu. Cand a varat furculita am facut ochii mari, asa ca mi-a explicat: "Cutarica nu mananca decat daca vede alt copil, asa ca ii dau si lui ca sa manance al meu". Bine, cucoana, da pe mine m-ai intrebat? "Pai e somon, e sanatos, are Omega 3". De acord, dar chiar nu era vorba despre asta. E vorba de un principiu, si poti sa-i dai somon crescut in zone reci nepoluate si crescut cu hrana bio, tot nu-i ok.
De data asta macar nu am mai auzit ca "pofteste"....
La copii, "pofta" e privita cu si mai multa teama respectuoasa. Da, vrem sa ne crestem copiii sanatosi, da, stim ca dulciurile nu sunt bune, prajelile sunt cancerigene, dar cum sa nu-i dau o ciocolatica si un cartofior, pofteste si el, saracul, ca e om... In paranteza fie spus, habar nu am cum poate pofti la ciocolata un copil care nu a mancat ciocolata in viata lui, dar nu a fost nimeni atat de amabil sa-mi explice.
Nu cred in "pofte" (am zis mai sus) si sunt destul de "nemiloasa" cu interesele nesanatoase ale lui fiu-miu. Cand ii mai scap cate ceva "interzis" o fac fie de oboseala (ca sa stea locului 5 minute), fie de durere de cap (pentru ca tipa prea tare) si "interzisele" sunt, de regula, covrigi cu susan si fulgi de porumb. Hai, un biscuite digestiv. Cam atat. In trecutul "indepartat" - acum vreun an si cateva luni - am facut greseala sa ii dau pufuleti o data, de doua ori, ca era haios sa vezi un plod de 6 luni uimit ca a disparut pufuletele(in gura), in plus era in plina greva a foamei. A durat vreo 3 luni, cu numeroase "recaderi" din motvele de mai sus, sa-l dezvat de ei - i-am inlocuit, in cele din urma, cu paine goala, ca mi s-a parut mai sanatoasa.
Acum, daca iesim afara si i-e foame, ii dau cate o banana sau un baton de cereale, pe drumul (din)spre parc, in carucior. Din n motive: pentru ca nu-mi place sa manance la joaca - se mananca stand in fund, nu alergand, e o regula nenegociabila. Pentru ca uneori doarme mult dupa-amiaza si nu mai avem timp de gustare acasa, deci oferindu-i ceva pe drum ii respect programul. Pentru ca e curatel pe maini, nu plin de nisip si pipi de caine. Si, nu in ultimul rand, pentru ca m-a invatat mama ca nu e frumos sa mananci de fata cu alti copii si cum nu mi se pare firesc sa hranesc toti copiii din parc, nu mananca de fata cu ei.
Ei, dar nu toata lumea e de aceeasi parere. Nu e zi de la Dumnezeu sa nu vad cate o mamica/bunica grijulie fugarind vreun plod pe tobogane cu te miri ce de bagat pe gat mai mult sau mai putin cu de-a sila. De la un piure verde-scarbos in cana de portelan lasata in partea de jos a toboganului (rasturnata de fiu-meu care utiliza "device-ul" pentru ce fusese el creat, spre disperarea mamicii care il si vedea pe fiu-so distrofiat subit, probabil, de lipsa celor doua lingurite de scarbosenie), pana la pernite viva cu ciocolata, pufuleti, snacks-uri de E-uri cu aroma de pizza, toate trec din mainile grijulii ale "apartinatoarelor" in stomacele satule si disperate ale plozilor printre leagane, tobogane, lopatele si prajituri de nisip cu frunze.
Daca nu-s vigilenta, cam de 2 ori pe saptamana mi se intampla sa il prind pe fiu-miu molfaind te miri ce. La inceput ii bagam mana in gura sa scot gunoiul, intre timp m-am dumirit si caut din ochi "hranitoarea voluntara" care sigur e pe o raza de 2 metri. Si daca-s vigilenta se mai intampla sa-i vare pe gat, e o chestiune de viteza si distanta, pentru ca majoritatea nu intreaba, ofera. Si vad de la 2-3 metri cum ii pune pufuletele in mana plina de nisip amestecat cu pisu de Pufica al lui mama lui X care trebe sa plimbe si potaia si copilul in acelasi timp... Daca strig sa nu-i dea, de regula primesc o replica de genul "de ce, doamna, ca-i proaspat, ii dau si lu' baiatu' meu". Tu poti sa-i dai, eu nu-i dau pufuleti. "Cuuum, da-s sanatosi, cerealele sunt bune". Nu intru in discutii de nutritie, prefer sa raman scarba si asociala si sa spun ca nu vreau sa-i dau si gata. Ei, si atunci vine argumentul suprem: "Dar nu vedeti, doamna, ca pofteste?". "Si ce daca pofteste?" "Pai nu e bine". "De ce nu e bine?" "Asa, nu e bine sa lasi copilul sa pofteasca". Cum spuneam, sfanta pofta. E ok sa-l indopam cu aditivi si grasimi trans, dar daca pofteste e de rau...
Recunosc ca exista si o categorie civilizata, care intreaba daca e ok sa ii dea. Daca e vorba de biscuiti, grisine, covrigei sau alte uscaturi, mai cedez. La pufuleti si pernute viva nu. Vad in ochii lor o privire bosumflata, dar doresc sa-mi exprim pe aceasta cale multumirea ca nu mi-au indopat copilul fara acordul meu.
O categorie-mutant de mamici-hranitoare-de-copii-straini e "mamica de Ikea". Le stiti, alea care stau pe scaunele inalte din jurul foisorului de joaca si indeasa, de regula, cartofi prajiti si nuggets de pui in gurile odraslelor neatente. Am auzit si acolo povestea cu pofta de nu stiu cate ori, combinata cu ochii mari si buzele tuguiate a mirare: "Nu i-ati dat niciodata cartofi prajiti si snitel?". Nu, tuto, ma pot gandi la cateva mii de alegeri mai bune si nici nu-s mare gospodina sa fiu tare priceputa la mancare. As putea sa le spun ca e alergic la gluten, la cartofi sau la ulei, dar n-am chef, prefer sa stie ca nu e ok sa-i dea.
Totusi, cea mai tare a fost una care i-a indesat o bucata de somon pe gat, fix sub ochii mei, acum cateva luni (pe care fii-meu, spre mandria mea absoluta, a scuipat-o ostentativ). Vreau sa zic... tuta stia ca-s acolo, vorbise cu mine pana atunci despre copii, erau singurii doi copii de acolo, deci nu putea sa nu-si dea seama ca ala e plodul meu. Cand a varat furculita am facut ochii mari, asa ca mi-a explicat: "Cutarica nu mananca decat daca vede alt copil, asa ca ii dau si lui ca sa manance al meu". Bine, cucoana, da pe mine m-ai intrebat? "Pai e somon, e sanatos, are Omega 3". De acord, dar chiar nu era vorba despre asta. E vorba de un principiu, si poti sa-i dai somon crescut in zone reci nepoluate si crescut cu hrana bio, tot nu-i ok.
De data asta macar nu am mai auzit ca "pofteste"....
Baby & The City
UItasem de blogul asta (pe bune, multa vreme am uitat ca exista) pentru ca am renuntat repede la ideea de a publica retete de babyfood - am renuntat in mare masura si la gatitul sofisticat, din moment ce al meu copil mananca mai bine ce gatesc altii ("Impinge tava" de la colt e in top) decat ce gatesc eu si mai bine alimente in starea lor (aproape) naturala decat sofisticareli. Deci.... ideea de a scrie despre ce mananca n-a avut viata lunga.
Dar azi (ieri, deja) mi-am amintit de tentativa mea de blogging incercand sa postez pe site-ul Cameliei, apoi au urmat tot felul de evenimente care au facut ca aceasta zi sa merite pe deplin numele de "Vineri 13", nicidecum 3... Si am simtit brusc nevoia de a ma exprima (in speta a injura) intr-un cadru oarecare. Si uite asa am resuscitat blogul.
O sa trec, deocamdata, peste povestile de familie, ma voi limita la dobitocii urbani de toate zilele.... probabil ca un om care n-a plimbat niciodata un carucior de copil pe strazile bucurestene crede ca e "piece of cake". Ce poate fi complicat la a impinge o chestie cu roti? Mai vorbim noi dupa ce o sa faceti, efectiv, asta in Bucurestiul anului de gratie 2011. Dincolo de gropile si faliile care se casca in pamant si care sunt aici de atata timp incat, probabil, ar trebui trecute pe harta... concetatenii nostri iti umplu zilele de bucurii marunte.
Prima categorie as numi-o "homo rusticus urbanus automobilisticus". Cu alte cuvinte tzaranii care parcheaza pe trotuar blocandu-l pe tot, si obliga pe oricine mai lat de... 10 cm sa coboare in carosabil, unde alti "homo rusticus" dau peste tine daca nu te feresti, ca doar castiga procesul dupa aia... Le ridic tzaranilor stergatoarele in semn de "Ba, tzarane!" cand ii gasesc in drumul meu. De obicei le ridic cu grija, nu le rup, desi unii ar merita. Da' azi, in coltul lui Brezoianu cu bulevardul, la ora de varf, am avut o surpriza. Un "Minicupar" parcat frumos, pe trotuar, in dreptul trecerii de pietoni, la mai putin de 5 m de intersectie but who's counting, tras cu grija pana in perete. Ies in strada, masinile goneau sa forteze galbenul, eu ii trag in trecere de stergatorul din spate (cu grija, cum spuneam, ca-s fata simtita) si aud un muget:
"Haaai, ce faci, aia e masina mea!" - apare un individ mare, negru si tuns periuta, genul "jmeker de provincie".
"Pai de ce blochezi trotuarul? Noi pe unde mai trecem? Lasa spatiu sa treaca lumea"
"Pai si ce, sa ma loveasca astia?" (right, filosofia romaneasca a lui "de ce sa planga mama cand poate sa planga ma-ta")
"I-auzi, atunci sa ma loveasca pe mine, nu?"
"De ce mi-ai rupt stergatorul? (!!!) Vrei sa-i rup si eu picioarele lui fii-to?"
... (privire de mother lioness, a batut in retragere, probabil si-a dat seama ca-l desfigurez daca se apropie)
"Lu' ala de ce nu i-l rupi?" (imi arata un SUV parcat la vreo 10 m)
"Pen'ca n-am treaba cu el"
"Si pe mine m-ai vazut mai fraier ca sunt de la Galati?" (nu ma uitasem la numar)
"Ma doare-n brici de unde esti, Codul Rutier e acelasi si la Galati"
A plecat bodoganind ceva despre "bucuresteni" la Minicuparul lui, unde probabil ca urma sa aiba marea surpriza ca dracia sa fie perfect functionala si sa nu fi zgariat nici geamul (acum regret ca am fost asa finuta)
Nu sunt atat de curajoasa incat sa ii injur in fata pe taranii mari, negri si agresivi, asa ca lansez "in eter" mesajul:
Bai tarani nesimtiti care va parcati ca niste **** masinile pe tot trotuarul, cand va stiti vinovati nu mai sariti, frate, cu gura mare, tupeu si amenintari! Sau daca nu va e clar ca sunteti vinovati, mai puneti dracu' mana pe legea aia, o sa aveti numai surprize placute!
Buun, trece "homo rusticus automobilisticus" (de fapt trec eu mai departe), merg in parc, ne jucam, nu mai scriu despre parintii care hranesc copii straini la locul de joaca pentru ca le voi acorda mai mult timp si spatiu alta data, plecam spre casa... Si ma intalnesc cu "homo rusticus badigardus" in exercitiul functiunii- mai precis la Mega Image-ul din Amzei, magazin pe care il frecventez des, ca sunt client fidel Mega Image si ala e oarecum in drum.
Ei, pentru cei care nu sunt familiarizati cu lantul respectiv, la multe magazine au carucioare, si poarta de intrare e facuta dintr-un spatiu pentru carut si o chestie d-aia rotativa pentru oameni. Magazinul din Amzei e un avorton, in sensul ca nu au carucioare, deci nici spatiul aferent, dar au rotativa. Asta face ca nesimtirea sa fie la origine una... manageriala, de genul "dati-va in p*** mea de handicapati si parinti cu carucioare, tarati-va pe burta sau treceti peste daca va tine". Pana acum era de la sine inteles de tot personalul ca se intra cu carucioarele pe la ... iesire, adica pe la casa, ba chiar prima data mi-a zis paznicul de serviciu sa intru pe acolo si aproape un an asa am facut. Pana azi...
Azi statea la usa un tzaranel nou, foarte patruns in tampenia lui de importanta functiei lui de "badigard la megaimaj" si de uniforma cu pulan, care l-a luat pe barbatul din dotare (care aparuse intre timp) cu "alo, domnu', nu pe aici se intra, intrati pe la intrare si lasati bagajul la cuseta". "Bun, si copilul? Tot la cuseta? Incui bine sau ii las o fanta sa respire?" "Nu ma intereseaza, astea sunt regulile" spune el cu importanta unui plutonier major sef de post in Ohaba De Sub Piatra. "Bai nene, si daca vine un om cu handicap in carucior ce naiba face?" "Nu ma intereseaza, astea sunt regulile" - acelasi ton de aparator al dreptatii. O casiera, pe care o stiu de nu stiu cand si nu a zis nimic vreodata, a simtit "miros de sange" si s-a bagat in cearta: "intrati pe dincolo si trageti bine de rotativa, ca se scoate". I-auzi, si pana acu' de ce nu zisesi?
Bineinteles ca am trecut pe langa ei, s-a dus barbatu-miu (prin magazin) si a lasat bagajele, apoi s-a opintit sanatos si a reusit sa scoata dracia transpirand bine. Asta in conditiile in care el mai cara, pe santier, saci de ciment si alte chestii care i-au format "brandul". Eu singura ce sa fac? Sa chem un prieten? Sa-l chem pe tzaranul tampit de la intrare sa ma ajute? Nu se poate, ca el e important, daca pleaca de la post si atunci vin marii infractori ai tarii ce ne facem?
Bun, o sa ziceti ca pot lua copilul de mana ca merge pe picioare. Nu, nu pot, ca e la varsta minunata la care vrea sa rearanjeze rafturile. Si, pana la urma, nu am chef. M-am saturat sa traiesc intr-o lume de tzarani nazisti care ignora cu sictir ideea de accesibilitate pentru carucioare. Am fost in alte tari si am vazut invalizi care traiesc normal. Sau aproape normal, fac ceea ce face orice om. Isi fac cumparaturile, isi plimba copiii, pleaca in vacante. La noi nu ies din bloc, ca-si rup gatul coborand 10 trepte. Sau, daca ies, nu pot trece strada. Nu pot intra sa-si cumpere o paine, un medicament, nu pot intra la metrou. Si, trecand peste faptul ca nu exista accesibilitati, pe cei din jur ii doare-n brici. Nu-i intereseaza, asa cum nu-l intereseaza pe tzaranul din seara asta. Sa se duca dracului, nu-i problema lui.
That's all for today...
Dar azi (ieri, deja) mi-am amintit de tentativa mea de blogging incercand sa postez pe site-ul Cameliei, apoi au urmat tot felul de evenimente care au facut ca aceasta zi sa merite pe deplin numele de "Vineri 13", nicidecum 3... Si am simtit brusc nevoia de a ma exprima (in speta a injura) intr-un cadru oarecare. Si uite asa am resuscitat blogul.
O sa trec, deocamdata, peste povestile de familie, ma voi limita la dobitocii urbani de toate zilele.... probabil ca un om care n-a plimbat niciodata un carucior de copil pe strazile bucurestene crede ca e "piece of cake". Ce poate fi complicat la a impinge o chestie cu roti? Mai vorbim noi dupa ce o sa faceti, efectiv, asta in Bucurestiul anului de gratie 2011. Dincolo de gropile si faliile care se casca in pamant si care sunt aici de atata timp incat, probabil, ar trebui trecute pe harta... concetatenii nostri iti umplu zilele de bucurii marunte.
Prima categorie as numi-o "homo rusticus urbanus automobilisticus". Cu alte cuvinte tzaranii care parcheaza pe trotuar blocandu-l pe tot, si obliga pe oricine mai lat de... 10 cm sa coboare in carosabil, unde alti "homo rusticus" dau peste tine daca nu te feresti, ca doar castiga procesul dupa aia... Le ridic tzaranilor stergatoarele in semn de "Ba, tzarane!" cand ii gasesc in drumul meu. De obicei le ridic cu grija, nu le rup, desi unii ar merita. Da' azi, in coltul lui Brezoianu cu bulevardul, la ora de varf, am avut o surpriza. Un "Minicupar" parcat frumos, pe trotuar, in dreptul trecerii de pietoni, la mai putin de 5 m de intersectie but who's counting, tras cu grija pana in perete. Ies in strada, masinile goneau sa forteze galbenul, eu ii trag in trecere de stergatorul din spate (cu grija, cum spuneam, ca-s fata simtita) si aud un muget:
"Haaai, ce faci, aia e masina mea!" - apare un individ mare, negru si tuns periuta, genul "jmeker de provincie".
"Pai de ce blochezi trotuarul? Noi pe unde mai trecem? Lasa spatiu sa treaca lumea"
"Pai si ce, sa ma loveasca astia?" (right, filosofia romaneasca a lui "de ce sa planga mama cand poate sa planga ma-ta")
"I-auzi, atunci sa ma loveasca pe mine, nu?"
"De ce mi-ai rupt stergatorul? (!!!) Vrei sa-i rup si eu picioarele lui fii-to?"
... (privire de mother lioness, a batut in retragere, probabil si-a dat seama ca-l desfigurez daca se apropie)
"Lu' ala de ce nu i-l rupi?" (imi arata un SUV parcat la vreo 10 m)
"Pen'ca n-am treaba cu el"
"Si pe mine m-ai vazut mai fraier ca sunt de la Galati?" (nu ma uitasem la numar)
"Ma doare-n brici de unde esti, Codul Rutier e acelasi si la Galati"
A plecat bodoganind ceva despre "bucuresteni" la Minicuparul lui, unde probabil ca urma sa aiba marea surpriza ca dracia sa fie perfect functionala si sa nu fi zgariat nici geamul (acum regret ca am fost asa finuta)
Nu sunt atat de curajoasa incat sa ii injur in fata pe taranii mari, negri si agresivi, asa ca lansez "in eter" mesajul:
Bai tarani nesimtiti care va parcati ca niste **** masinile pe tot trotuarul, cand va stiti vinovati nu mai sariti, frate, cu gura mare, tupeu si amenintari! Sau daca nu va e clar ca sunteti vinovati, mai puneti dracu' mana pe legea aia, o sa aveti numai surprize placute!
Buun, trece "homo rusticus automobilisticus" (de fapt trec eu mai departe), merg in parc, ne jucam, nu mai scriu despre parintii care hranesc copii straini la locul de joaca pentru ca le voi acorda mai mult timp si spatiu alta data, plecam spre casa... Si ma intalnesc cu "homo rusticus badigardus" in exercitiul functiunii- mai precis la Mega Image-ul din Amzei, magazin pe care il frecventez des, ca sunt client fidel Mega Image si ala e oarecum in drum.
Ei, pentru cei care nu sunt familiarizati cu lantul respectiv, la multe magazine au carucioare, si poarta de intrare e facuta dintr-un spatiu pentru carut si o chestie d-aia rotativa pentru oameni. Magazinul din Amzei e un avorton, in sensul ca nu au carucioare, deci nici spatiul aferent, dar au rotativa. Asta face ca nesimtirea sa fie la origine una... manageriala, de genul "dati-va in p*** mea de handicapati si parinti cu carucioare, tarati-va pe burta sau treceti peste daca va tine". Pana acum era de la sine inteles de tot personalul ca se intra cu carucioarele pe la ... iesire, adica pe la casa, ba chiar prima data mi-a zis paznicul de serviciu sa intru pe acolo si aproape un an asa am facut. Pana azi...
Azi statea la usa un tzaranel nou, foarte patruns in tampenia lui de importanta functiei lui de "badigard la megaimaj" si de uniforma cu pulan, care l-a luat pe barbatul din dotare (care aparuse intre timp) cu "alo, domnu', nu pe aici se intra, intrati pe la intrare si lasati bagajul la cuseta". "Bun, si copilul? Tot la cuseta? Incui bine sau ii las o fanta sa respire?" "Nu ma intereseaza, astea sunt regulile" spune el cu importanta unui plutonier major sef de post in Ohaba De Sub Piatra. "Bai nene, si daca vine un om cu handicap in carucior ce naiba face?" "Nu ma intereseaza, astea sunt regulile" - acelasi ton de aparator al dreptatii. O casiera, pe care o stiu de nu stiu cand si nu a zis nimic vreodata, a simtit "miros de sange" si s-a bagat in cearta: "intrati pe dincolo si trageti bine de rotativa, ca se scoate". I-auzi, si pana acu' de ce nu zisesi?
Bineinteles ca am trecut pe langa ei, s-a dus barbatu-miu (prin magazin) si a lasat bagajele, apoi s-a opintit sanatos si a reusit sa scoata dracia transpirand bine. Asta in conditiile in care el mai cara, pe santier, saci de ciment si alte chestii care i-au format "brandul". Eu singura ce sa fac? Sa chem un prieten? Sa-l chem pe tzaranul tampit de la intrare sa ma ajute? Nu se poate, ca el e important, daca pleaca de la post si atunci vin marii infractori ai tarii ce ne facem?
Bun, o sa ziceti ca pot lua copilul de mana ca merge pe picioare. Nu, nu pot, ca e la varsta minunata la care vrea sa rearanjeze rafturile. Si, pana la urma, nu am chef. M-am saturat sa traiesc intr-o lume de tzarani nazisti care ignora cu sictir ideea de accesibilitate pentru carucioare. Am fost in alte tari si am vazut invalizi care traiesc normal. Sau aproape normal, fac ceea ce face orice om. Isi fac cumparaturile, isi plimba copiii, pleaca in vacante. La noi nu ies din bloc, ca-si rup gatul coborand 10 trepte. Sau, daca ies, nu pot trece strada. Nu pot intra sa-si cumpere o paine, un medicament, nu pot intra la metrou. Si, trecand peste faptul ca nu exista accesibilitati, pe cei din jur ii doare-n brici. Nu-i intereseaza, asa cum nu-l intereseaza pe tzaranul din seara asta. Sa se duca dracului, nu-i problema lui.
That's all for today...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)