Se pare ca omul se invata repede cu binele si incepe sa vrea mai mult in scurt timp. Cand stateam in Baneasa aveam un singur amarat de parc cat de cat accesibil (la vreo 4 statii de casa) si nu ma gandeam sa comentez si sa stramb din nas la calitatea "echipamentelor" de la locul de joaca, la aspectele legate de siguranta etc Acum, cand locuim intre parcuri, am inceput sa am mari probleme cu alegerea locului in care il duc pe Vladut la joaca.
O sa fac o lista cu locurile unde mergem, cu plusuri si (mai ales) minusuri, ca o carcotasa adevarata ce sunt:
1. Cismigiu- am tot vorbit de el de cateva zile. A fost in top de 2 ori, o data asta toamna cand am descoperit locul de joaca de la foisor- pana cand au inceput sa-l descopere toti elevii de liceu carora li s-a parut cool, apoi recent, celalalt loc de joaca dinspre lacul cu ratuste, pana sambata cand n-am putut depasi "pragul psihologiic" al acceptarii urinei straine pe mainile/talpile lui fiu-miu. Dar s-o iau pe rand:
a) locul de joaca de la foisor: Imi place pt ca e acoperit cu cauciuc, in care nu se poate ingropa pipi (da, am o problema, recunosc) si pentru ca are multe leagane (da, lenesa din mine prefera sa dea copilul in leagan decat sa alerge cu el pe tobogane si alte dracii). Nu-mi place ca e "populat" de tot felul de bezmetici care depasesc bine varsta pentru care sunt proiectate jucariile, dar nu-s suficient de maturi ca sa nu calce in picioare copiii de 1 an jumate care le ies in cale, ca se fura (da, mi-a disparut inclusiv biberonul AngelStone de 4 lei jumate) si trebuie sa fiu vesnic atenta la carucuior, deci scap copilul din vedere.
b) locul de joaca de la ratuste: Imi place: In primul rand ca e imprejmuit, deci imi pot permite luxul de a clipi fara sa-mi fie teama ca-mi pierd copilul. Ca are nisip, ceea ce intr-o lume ideala e o calitate din punctul meu de vedere - cum sunt mult mai ingrozita de lovituri la cap decat de murdarie, un strat de 10 cm de nisip e preferabil unui cm de neopren, dpdv al atenuarii socului. Adica aici stau linistita ca poate cadea cat are el chef. Sau ma rog, stateam...
Nu-mi place lipsa igienei sau calitatea oamenilor, cum vreti s-o luati. Desi am fost acuzata ca exagerez, faptul ca am vazut copii urinand sub "indrumarea" parintilor in nisipul in care fiu-miu se joaca a fost un motiv suficient sa nu mai calc pe acolo. Pacat, chiar ne placea amandurora acolo...
(Da, stiu ca e posibil sa se intample in toate parcurile chestia asta dar stiti cum e ... ca la restaurante. Nu vedem bucataria la niciunul, dar le evitam pe cele la care vezi gandacii alergand pe mese).
2. Gradina Icoanei - Imi place ca e cel mai aproape de casa, ajungem acolo in 10 minute cu tot cu cumparat banane pe drum. E relativ curat si relativ civilizat - dar nu exceleaza.
Nu-mi place ca are putine "dotari" pentru copii mici - practic un singur leagan "chilot" rupt si legat cu sarma si un calut cu arc. In rest, doar chestii cu care Vladut nu se poate juca. Mergem acolo mai mult pentru nisip, cu lopatelele...
3. Parcul Ioanid (din cand in cand "Ion Voicu") A fost preferatul intr-o etapa anterioara. Adica de cand avea Vlad 1 an si 2 luni si ne-am mutat in oras, pana cand s-a plictisit de locul de joaca si a inceput sa descopere tricicletele si bicicletele altor copii si sa urle dupa ele.
Imi place ca e curat, oarecum izolat, lume ok (ma refer la copiii de varsta lui si parintii lor, sunt dferiti de multimea din alte parcuri, chiar si de Icoanei care e peste drum). Practic e o gasca relativ constanta de parinti... normali, ne stim intre noi, ne imprumutam jucariile, apa de baut etc. E placut. N-am intalnit "mamici de parc" standard acolo.
Nu-mi place ca are un mare lac in mijloc care nu poate fi evitat si, mai ales de cand Vladut a descoperit baile in piscina, e imposibil sa mai mergem acolo: se duce glont spre lac. Locul de joaca e cam saracut si si-a pierdut interesul, cum spuneam mai sus.
4. Kiseleff - ramane "all time fav". Imi place ca e foarte curat, lumea e civilizata si "spalata", sunt destule locuri de joaca pentru toate varstele, e iarba curata pe care poti sa calci. All in all, imi place mult Kiseleff-ul.
Nu-mi place ca e destul de departe si nu ma prea incumet sa plec pe jos pana acolo si nici la metrou de una singura nu ma descurc - prea multe scari.
Paranteza: Da, sunt "ecologista", nu conduc masina. Ecologia e o gluma, nu conduc pentru ca nu-mi place si sunt un sofer execrabil, atat de prost merg incat nu am incredere sa-mi duc propriul copil. Si nici nu sunt sanse de perfectionare, pentru ca detest condusul.
5. Nichita Stanescu (parca asa se numeste) e parcul de pe Calea Victoriei, pe langa Cazino Victoria.
Imi place pentru ca are un loc de joaca atat de safe incat pot sta pe banca la barfe, nu trebuie sa-mi bat capul ca fuge, se raneste etc. E practic bagat intr-o "groapa" cu o singura rampa de urcare, are jucarii sigure si un teren de sport cu cauciuc.
Nu-mi place ca e prea "saracut" si copilul se plictiseste repede, si e destul de departe (parca nu se justifica efortul de a merge pana acolo...
Cam astea sunt parcurile in care mergem in mod regulat. Am mai ajus intamplator si prin altele, dar numai o data sau de 2 ori. Unde sa ne mai ducem, la o distanta "de mers pe jos" fata de Piata Universitatii? Sau macar cu ITB-ul direct, ca in ala se urca mai usor... Astept sugestii, poate am ratat "The Playground" si nu stim...
marți, 7 iunie 2011
duminică, 5 iunie 2011
Si totusi....
... iubesc orasul. Nu musai orasul asta, ca ma pot gandi la multe altele in care mi-ar fi mai bine, dar sunt, fara indoiala, o fiinta nascuta sa traiasca "downtown". Vreau sa spun ca, daca as castiga la loterie, sigur nu as face ceea ce viseaza cam toti cei pe care ii cunosc eu, sa-si cumpere "domeniu" si casa mare, unde sa traiasca linistiti si izolati de zgomotele orasului. Nu, eu probabil ca m-as muta dintr-un oras in altul, as trai printre oameni, as incerca sa ii cunosc, as bantui pe strazi, as merge prin piete, prin bazaruri... Si as sta la hotel, dar asta e alta poveste care are de-a face cu oroarea mea pentru tot ce inseamna gospodarie si, in mod special "dereticat"... Probabil ca daca as ajunge pe o insula pustie numai eu cu ai mei, oricat de paradisiaca ar fi, as lua-o razna in timp foarte scurt.
Probabil ca nu as fi ajuns sa inteleg asta daca nu as fi avut parte de viata in suburbie. Inainte de a naste am cazut si eu prada aceluiasi cliseu in care cred toti: ca pentru un copil e bine sa creasca la curte, in liniste, la aer curat... Mi s-a parut oarecum firesc sa ne "asezam" in casa din afara orasului, acolo am stat cand am fost insarcinata si am aranjat camaruta, acolo l-am adus pe Vladut de la maternitate, acolo am stat primul an... pana cand m-am tampit de atata liniste, aer curat si izolare. Gandindu-ma acum, imi dau seama ca as fi scapat de mare parte din depresiile de dupa nastere daca, in loc sa imping carutul pe aceeasi straduta pana la padure si inapoi, as fi avut inspiratia sa fac asta pe Magheru. Desigur, atunci nu-mi trecea prin cap, era ceva atat de... invers de ce gandeste oricine, sa am ocazia sa stau la marginea padurii si sa imi doresc asfalt si esapament, incat nici macar nu m-am gandit ca asta ar putea fi in neregula.
Si a trecut toamna, cu ciripit de pasarele si liniste, iarna grea, cu zapezi care m-au blocat in casa cu saptamanile, apoi o noua primavara in care am redescoperit straduta linistita care ducea la padure, vara in care ne-am copt de cald cu toata iarba verde... si m-am intors in oras, unde am renascut. Dupa primele saptamani in care faceam kilometri cu copilul in carut, redescoperind bucuria simpla de a merge la piata, de a ma plimba pe bulevard, de a vedea oameni si pravalii mici care n-au nicio legatura cu cele din mall, de a cumpara covrigi de la colt si a veni de la supermarket cu necesarul pentru o zi, nu o saptamana... mi-a fost clar ca eu sunt definitiv urbana. Din fericire pentru mine, Vladut pare sa imi semene.
In casa din Baneasa se dezvolta... normal, dar nu parea sa exceleze nici ca precocitate, nici ca sociabilitate, nici macar ca stare de spirit. Aici a "explodat", in cateva saptamani era alt copil. vesel, istet, care incepea sa acumuleze ca un "burete" tot ce vedea. A inceput sa comunice cu noi, sa se joace cu copiii, sa stie si sa recunoasca din ce in ce mai multe lucruri... ce mai, era deja diferit, vesel, istet, curajos. Aveam (si avem inca) momentele noastre, cand ne plimbam impreuna prin locuri noi, el "canta" si eu ii povestesc, am batut in felul asta Centrul Vechi in lung si-n lat, Magheru si stradutele invecinate, cheiul pana la Eroilor, bulevardul pana la Tineretului. Chiar si iarna, cand a venit prima ninsoare si toti fugeau in case, noi am plecat la plimbarea obisnuita, cu el bagat intr-un footmuff calduros.
Vladut pare sa fie la fel de fericit ca mine in oras. E cuminte si atent, partenerul ideal de plimbare. Adora iesirile in oras, mesele la restaurant, magazinele, targurile... E incantat sa ne plimbam cu autobuzul, sa "vanam" ambulante, masini de pompieri si utilaje de constructii, sa hranim porumbeii de langa Banca Nationala (unde e musai sa ne oprim de cate ori suntem in zona, si trebuie sa ma cel ptuin cativa biscuiti la mine) Probabil ca ar fi de acord cu planul meu cu schimbat orase si hoteluri.
Azi am avut una dintre acele zile minunate, in care dimineata am fost cu Vladut la piata, am cumparat dovlecei si rosii, am stat de vorba cu precupetii, ne-am minunat de tramvaie si motociclete, apoi, dupa amiaza, am avut cateva ore frumoase in trei, intai la targul de la Sala Palatului unde am gustat branza de capra, apoi in parc, si cand s-a lasat seara am mers in Centrul Vechi unde am batut stradutele si am mancat desi asta nu era neaparat in plan, dar Vladut arata spre terase si spunea "Pa-pa-pa!" This is true happiness for me, zau ca nu mi-as dori niciodata mai mult de-atat...
Probabil ca nu as fi ajuns sa inteleg asta daca nu as fi avut parte de viata in suburbie. Inainte de a naste am cazut si eu prada aceluiasi cliseu in care cred toti: ca pentru un copil e bine sa creasca la curte, in liniste, la aer curat... Mi s-a parut oarecum firesc sa ne "asezam" in casa din afara orasului, acolo am stat cand am fost insarcinata si am aranjat camaruta, acolo l-am adus pe Vladut de la maternitate, acolo am stat primul an... pana cand m-am tampit de atata liniste, aer curat si izolare. Gandindu-ma acum, imi dau seama ca as fi scapat de mare parte din depresiile de dupa nastere daca, in loc sa imping carutul pe aceeasi straduta pana la padure si inapoi, as fi avut inspiratia sa fac asta pe Magheru. Desigur, atunci nu-mi trecea prin cap, era ceva atat de... invers de ce gandeste oricine, sa am ocazia sa stau la marginea padurii si sa imi doresc asfalt si esapament, incat nici macar nu m-am gandit ca asta ar putea fi in neregula.
Si a trecut toamna, cu ciripit de pasarele si liniste, iarna grea, cu zapezi care m-au blocat in casa cu saptamanile, apoi o noua primavara in care am redescoperit straduta linistita care ducea la padure, vara in care ne-am copt de cald cu toata iarba verde... si m-am intors in oras, unde am renascut. Dupa primele saptamani in care faceam kilometri cu copilul in carut, redescoperind bucuria simpla de a merge la piata, de a ma plimba pe bulevard, de a vedea oameni si pravalii mici care n-au nicio legatura cu cele din mall, de a cumpara covrigi de la colt si a veni de la supermarket cu necesarul pentru o zi, nu o saptamana... mi-a fost clar ca eu sunt definitiv urbana. Din fericire pentru mine, Vladut pare sa imi semene.
In casa din Baneasa se dezvolta... normal, dar nu parea sa exceleze nici ca precocitate, nici ca sociabilitate, nici macar ca stare de spirit. Aici a "explodat", in cateva saptamani era alt copil. vesel, istet, care incepea sa acumuleze ca un "burete" tot ce vedea. A inceput sa comunice cu noi, sa se joace cu copiii, sa stie si sa recunoasca din ce in ce mai multe lucruri... ce mai, era deja diferit, vesel, istet, curajos. Aveam (si avem inca) momentele noastre, cand ne plimbam impreuna prin locuri noi, el "canta" si eu ii povestesc, am batut in felul asta Centrul Vechi in lung si-n lat, Magheru si stradutele invecinate, cheiul pana la Eroilor, bulevardul pana la Tineretului. Chiar si iarna, cand a venit prima ninsoare si toti fugeau in case, noi am plecat la plimbarea obisnuita, cu el bagat intr-un footmuff calduros.
Vladut pare sa fie la fel de fericit ca mine in oras. E cuminte si atent, partenerul ideal de plimbare. Adora iesirile in oras, mesele la restaurant, magazinele, targurile... E incantat sa ne plimbam cu autobuzul, sa "vanam" ambulante, masini de pompieri si utilaje de constructii, sa hranim porumbeii de langa Banca Nationala (unde e musai sa ne oprim de cate ori suntem in zona, si trebuie sa ma cel ptuin cativa biscuiti la mine) Probabil ca ar fi de acord cu planul meu cu schimbat orase si hoteluri.
Azi am avut una dintre acele zile minunate, in care dimineata am fost cu Vladut la piata, am cumparat dovlecei si rosii, am stat de vorba cu precupetii, ne-am minunat de tramvaie si motociclete, apoi, dupa amiaza, am avut cateva ore frumoase in trei, intai la targul de la Sala Palatului unde am gustat branza de capra, apoi in parc, si cand s-a lasat seara am mers in Centrul Vechi unde am batut stradutele si am mancat desi asta nu era neaparat in plan, dar Vladut arata spre terase si spunea "Pa-pa-pa!" This is true happiness for me, zau ca nu mi-as dori niciodata mai mult de-atat...
sâmbătă, 4 iunie 2011
Dar nu vedeti, doamna, ca pofteste?
Personal nu inteleg respectul vecin cu piosenia pe care-l are romanul fata de pofta. Presupun ca are ceva origini in superstitii populare, nu stiu atata antropologie sau etnologie... Oricum, pofta la romani e tabu. Suntem obezi pentru ca "ne e pofta", si ce poti face cand poftesti? Bagi in tine. Am vrea sa slabim, cand ajungem obezi, dar nu putem respecta o dieta pentru ca... ati ghicit! Ne e pofta! Aud cate o duduita cu colacel spunand "vai, nu ma mai pot uita in oglinda, ar trebui sa slabesc cel putin 10 kile dar nu pot, eu sunt pofticioasa", pe un ton rasfatat-pisicos, si imi dau seama ca in mintea ei mica si roz chiar e un argument perfect valabil. De parca eu as trece pe langa un tort de mascota sau un cremsnit cu vreo indiferenta sora cu calota glaciara, eu pesemne ca poftesc la salata verde cu lamaie de-am slabit asa frumos. Nu, oameni buni, declar oficial ca sunt la fel de pofticioasa ca orice alt om de pe mapamond, numai ca asta mi se pare o slabiciune umana, nicidecum o trasatura de caracter cu care sa te lauzi. Dar nu despre dieta voiam sa vorbesc...
La copii, "pofta" e privita cu si mai multa teama respectuoasa. Da, vrem sa ne crestem copiii sanatosi, da, stim ca dulciurile nu sunt bune, prajelile sunt cancerigene, dar cum sa nu-i dau o ciocolatica si un cartofior, pofteste si el, saracul, ca e om... In paranteza fie spus, habar nu am cum poate pofti la ciocolata un copil care nu a mancat ciocolata in viata lui, dar nu a fost nimeni atat de amabil sa-mi explice.
Nu cred in "pofte" (am zis mai sus) si sunt destul de "nemiloasa" cu interesele nesanatoase ale lui fiu-miu. Cand ii mai scap cate ceva "interzis" o fac fie de oboseala (ca sa stea locului 5 minute), fie de durere de cap (pentru ca tipa prea tare) si "interzisele" sunt, de regula, covrigi cu susan si fulgi de porumb. Hai, un biscuite digestiv. Cam atat. In trecutul "indepartat" - acum vreun an si cateva luni - am facut greseala sa ii dau pufuleti o data, de doua ori, ca era haios sa vezi un plod de 6 luni uimit ca a disparut pufuletele(in gura), in plus era in plina greva a foamei. A durat vreo 3 luni, cu numeroase "recaderi" din motvele de mai sus, sa-l dezvat de ei - i-am inlocuit, in cele din urma, cu paine goala, ca mi s-a parut mai sanatoasa.
Acum, daca iesim afara si i-e foame, ii dau cate o banana sau un baton de cereale, pe drumul (din)spre parc, in carucior. Din n motive: pentru ca nu-mi place sa manance la joaca - se mananca stand in fund, nu alergand, e o regula nenegociabila. Pentru ca uneori doarme mult dupa-amiaza si nu mai avem timp de gustare acasa, deci oferindu-i ceva pe drum ii respect programul. Pentru ca e curatel pe maini, nu plin de nisip si pipi de caine. Si, nu in ultimul rand, pentru ca m-a invatat mama ca nu e frumos sa mananci de fata cu alti copii si cum nu mi se pare firesc sa hranesc toti copiii din parc, nu mananca de fata cu ei.
Ei, dar nu toata lumea e de aceeasi parere. Nu e zi de la Dumnezeu sa nu vad cate o mamica/bunica grijulie fugarind vreun plod pe tobogane cu te miri ce de bagat pe gat mai mult sau mai putin cu de-a sila. De la un piure verde-scarbos in cana de portelan lasata in partea de jos a toboganului (rasturnata de fiu-meu care utiliza "device-ul" pentru ce fusese el creat, spre disperarea mamicii care il si vedea pe fiu-so distrofiat subit, probabil, de lipsa celor doua lingurite de scarbosenie), pana la pernite viva cu ciocolata, pufuleti, snacks-uri de E-uri cu aroma de pizza, toate trec din mainile grijulii ale "apartinatoarelor" in stomacele satule si disperate ale plozilor printre leagane, tobogane, lopatele si prajituri de nisip cu frunze.
Daca nu-s vigilenta, cam de 2 ori pe saptamana mi se intampla sa il prind pe fiu-miu molfaind te miri ce. La inceput ii bagam mana in gura sa scot gunoiul, intre timp m-am dumirit si caut din ochi "hranitoarea voluntara" care sigur e pe o raza de 2 metri. Si daca-s vigilenta se mai intampla sa-i vare pe gat, e o chestiune de viteza si distanta, pentru ca majoritatea nu intreaba, ofera. Si vad de la 2-3 metri cum ii pune pufuletele in mana plina de nisip amestecat cu pisu de Pufica al lui mama lui X care trebe sa plimbe si potaia si copilul in acelasi timp... Daca strig sa nu-i dea, de regula primesc o replica de genul "de ce, doamna, ca-i proaspat, ii dau si lu' baiatu' meu". Tu poti sa-i dai, eu nu-i dau pufuleti. "Cuuum, da-s sanatosi, cerealele sunt bune". Nu intru in discutii de nutritie, prefer sa raman scarba si asociala si sa spun ca nu vreau sa-i dau si gata. Ei, si atunci vine argumentul suprem: "Dar nu vedeti, doamna, ca pofteste?". "Si ce daca pofteste?" "Pai nu e bine". "De ce nu e bine?" "Asa, nu e bine sa lasi copilul sa pofteasca". Cum spuneam, sfanta pofta. E ok sa-l indopam cu aditivi si grasimi trans, dar daca pofteste e de rau...
Recunosc ca exista si o categorie civilizata, care intreaba daca e ok sa ii dea. Daca e vorba de biscuiti, grisine, covrigei sau alte uscaturi, mai cedez. La pufuleti si pernute viva nu. Vad in ochii lor o privire bosumflata, dar doresc sa-mi exprim pe aceasta cale multumirea ca nu mi-au indopat copilul fara acordul meu.
O categorie-mutant de mamici-hranitoare-de-copii-straini e "mamica de Ikea". Le stiti, alea care stau pe scaunele inalte din jurul foisorului de joaca si indeasa, de regula, cartofi prajiti si nuggets de pui in gurile odraslelor neatente. Am auzit si acolo povestea cu pofta de nu stiu cate ori, combinata cu ochii mari si buzele tuguiate a mirare: "Nu i-ati dat niciodata cartofi prajiti si snitel?". Nu, tuto, ma pot gandi la cateva mii de alegeri mai bune si nici nu-s mare gospodina sa fiu tare priceputa la mancare. As putea sa le spun ca e alergic la gluten, la cartofi sau la ulei, dar n-am chef, prefer sa stie ca nu e ok sa-i dea.
Totusi, cea mai tare a fost una care i-a indesat o bucata de somon pe gat, fix sub ochii mei, acum cateva luni (pe care fii-meu, spre mandria mea absoluta, a scuipat-o ostentativ). Vreau sa zic... tuta stia ca-s acolo, vorbise cu mine pana atunci despre copii, erau singurii doi copii de acolo, deci nu putea sa nu-si dea seama ca ala e plodul meu. Cand a varat furculita am facut ochii mari, asa ca mi-a explicat: "Cutarica nu mananca decat daca vede alt copil, asa ca ii dau si lui ca sa manance al meu". Bine, cucoana, da pe mine m-ai intrebat? "Pai e somon, e sanatos, are Omega 3". De acord, dar chiar nu era vorba despre asta. E vorba de un principiu, si poti sa-i dai somon crescut in zone reci nepoluate si crescut cu hrana bio, tot nu-i ok.
De data asta macar nu am mai auzit ca "pofteste"....
La copii, "pofta" e privita cu si mai multa teama respectuoasa. Da, vrem sa ne crestem copiii sanatosi, da, stim ca dulciurile nu sunt bune, prajelile sunt cancerigene, dar cum sa nu-i dau o ciocolatica si un cartofior, pofteste si el, saracul, ca e om... In paranteza fie spus, habar nu am cum poate pofti la ciocolata un copil care nu a mancat ciocolata in viata lui, dar nu a fost nimeni atat de amabil sa-mi explice.
Nu cred in "pofte" (am zis mai sus) si sunt destul de "nemiloasa" cu interesele nesanatoase ale lui fiu-miu. Cand ii mai scap cate ceva "interzis" o fac fie de oboseala (ca sa stea locului 5 minute), fie de durere de cap (pentru ca tipa prea tare) si "interzisele" sunt, de regula, covrigi cu susan si fulgi de porumb. Hai, un biscuite digestiv. Cam atat. In trecutul "indepartat" - acum vreun an si cateva luni - am facut greseala sa ii dau pufuleti o data, de doua ori, ca era haios sa vezi un plod de 6 luni uimit ca a disparut pufuletele(in gura), in plus era in plina greva a foamei. A durat vreo 3 luni, cu numeroase "recaderi" din motvele de mai sus, sa-l dezvat de ei - i-am inlocuit, in cele din urma, cu paine goala, ca mi s-a parut mai sanatoasa.
Acum, daca iesim afara si i-e foame, ii dau cate o banana sau un baton de cereale, pe drumul (din)spre parc, in carucior. Din n motive: pentru ca nu-mi place sa manance la joaca - se mananca stand in fund, nu alergand, e o regula nenegociabila. Pentru ca uneori doarme mult dupa-amiaza si nu mai avem timp de gustare acasa, deci oferindu-i ceva pe drum ii respect programul. Pentru ca e curatel pe maini, nu plin de nisip si pipi de caine. Si, nu in ultimul rand, pentru ca m-a invatat mama ca nu e frumos sa mananci de fata cu alti copii si cum nu mi se pare firesc sa hranesc toti copiii din parc, nu mananca de fata cu ei.
Ei, dar nu toata lumea e de aceeasi parere. Nu e zi de la Dumnezeu sa nu vad cate o mamica/bunica grijulie fugarind vreun plod pe tobogane cu te miri ce de bagat pe gat mai mult sau mai putin cu de-a sila. De la un piure verde-scarbos in cana de portelan lasata in partea de jos a toboganului (rasturnata de fiu-meu care utiliza "device-ul" pentru ce fusese el creat, spre disperarea mamicii care il si vedea pe fiu-so distrofiat subit, probabil, de lipsa celor doua lingurite de scarbosenie), pana la pernite viva cu ciocolata, pufuleti, snacks-uri de E-uri cu aroma de pizza, toate trec din mainile grijulii ale "apartinatoarelor" in stomacele satule si disperate ale plozilor printre leagane, tobogane, lopatele si prajituri de nisip cu frunze.
Daca nu-s vigilenta, cam de 2 ori pe saptamana mi se intampla sa il prind pe fiu-miu molfaind te miri ce. La inceput ii bagam mana in gura sa scot gunoiul, intre timp m-am dumirit si caut din ochi "hranitoarea voluntara" care sigur e pe o raza de 2 metri. Si daca-s vigilenta se mai intampla sa-i vare pe gat, e o chestiune de viteza si distanta, pentru ca majoritatea nu intreaba, ofera. Si vad de la 2-3 metri cum ii pune pufuletele in mana plina de nisip amestecat cu pisu de Pufica al lui mama lui X care trebe sa plimbe si potaia si copilul in acelasi timp... Daca strig sa nu-i dea, de regula primesc o replica de genul "de ce, doamna, ca-i proaspat, ii dau si lu' baiatu' meu". Tu poti sa-i dai, eu nu-i dau pufuleti. "Cuuum, da-s sanatosi, cerealele sunt bune". Nu intru in discutii de nutritie, prefer sa raman scarba si asociala si sa spun ca nu vreau sa-i dau si gata. Ei, si atunci vine argumentul suprem: "Dar nu vedeti, doamna, ca pofteste?". "Si ce daca pofteste?" "Pai nu e bine". "De ce nu e bine?" "Asa, nu e bine sa lasi copilul sa pofteasca". Cum spuneam, sfanta pofta. E ok sa-l indopam cu aditivi si grasimi trans, dar daca pofteste e de rau...
Recunosc ca exista si o categorie civilizata, care intreaba daca e ok sa ii dea. Daca e vorba de biscuiti, grisine, covrigei sau alte uscaturi, mai cedez. La pufuleti si pernute viva nu. Vad in ochii lor o privire bosumflata, dar doresc sa-mi exprim pe aceasta cale multumirea ca nu mi-au indopat copilul fara acordul meu.
O categorie-mutant de mamici-hranitoare-de-copii-straini e "mamica de Ikea". Le stiti, alea care stau pe scaunele inalte din jurul foisorului de joaca si indeasa, de regula, cartofi prajiti si nuggets de pui in gurile odraslelor neatente. Am auzit si acolo povestea cu pofta de nu stiu cate ori, combinata cu ochii mari si buzele tuguiate a mirare: "Nu i-ati dat niciodata cartofi prajiti si snitel?". Nu, tuto, ma pot gandi la cateva mii de alegeri mai bune si nici nu-s mare gospodina sa fiu tare priceputa la mancare. As putea sa le spun ca e alergic la gluten, la cartofi sau la ulei, dar n-am chef, prefer sa stie ca nu e ok sa-i dea.
Totusi, cea mai tare a fost una care i-a indesat o bucata de somon pe gat, fix sub ochii mei, acum cateva luni (pe care fii-meu, spre mandria mea absoluta, a scuipat-o ostentativ). Vreau sa zic... tuta stia ca-s acolo, vorbise cu mine pana atunci despre copii, erau singurii doi copii de acolo, deci nu putea sa nu-si dea seama ca ala e plodul meu. Cand a varat furculita am facut ochii mari, asa ca mi-a explicat: "Cutarica nu mananca decat daca vede alt copil, asa ca ii dau si lui ca sa manance al meu". Bine, cucoana, da pe mine m-ai intrebat? "Pai e somon, e sanatos, are Omega 3". De acord, dar chiar nu era vorba despre asta. E vorba de un principiu, si poti sa-i dai somon crescut in zone reci nepoluate si crescut cu hrana bio, tot nu-i ok.
De data asta macar nu am mai auzit ca "pofteste"....
Baby & The City
UItasem de blogul asta (pe bune, multa vreme am uitat ca exista) pentru ca am renuntat repede la ideea de a publica retete de babyfood - am renuntat in mare masura si la gatitul sofisticat, din moment ce al meu copil mananca mai bine ce gatesc altii ("Impinge tava" de la colt e in top) decat ce gatesc eu si mai bine alimente in starea lor (aproape) naturala decat sofisticareli. Deci.... ideea de a scrie despre ce mananca n-a avut viata lunga.
Dar azi (ieri, deja) mi-am amintit de tentativa mea de blogging incercand sa postez pe site-ul Cameliei, apoi au urmat tot felul de evenimente care au facut ca aceasta zi sa merite pe deplin numele de "Vineri 13", nicidecum 3... Si am simtit brusc nevoia de a ma exprima (in speta a injura) intr-un cadru oarecare. Si uite asa am resuscitat blogul.
O sa trec, deocamdata, peste povestile de familie, ma voi limita la dobitocii urbani de toate zilele.... probabil ca un om care n-a plimbat niciodata un carucior de copil pe strazile bucurestene crede ca e "piece of cake". Ce poate fi complicat la a impinge o chestie cu roti? Mai vorbim noi dupa ce o sa faceti, efectiv, asta in Bucurestiul anului de gratie 2011. Dincolo de gropile si faliile care se casca in pamant si care sunt aici de atata timp incat, probabil, ar trebui trecute pe harta... concetatenii nostri iti umplu zilele de bucurii marunte.
Prima categorie as numi-o "homo rusticus urbanus automobilisticus". Cu alte cuvinte tzaranii care parcheaza pe trotuar blocandu-l pe tot, si obliga pe oricine mai lat de... 10 cm sa coboare in carosabil, unde alti "homo rusticus" dau peste tine daca nu te feresti, ca doar castiga procesul dupa aia... Le ridic tzaranilor stergatoarele in semn de "Ba, tzarane!" cand ii gasesc in drumul meu. De obicei le ridic cu grija, nu le rup, desi unii ar merita. Da' azi, in coltul lui Brezoianu cu bulevardul, la ora de varf, am avut o surpriza. Un "Minicupar" parcat frumos, pe trotuar, in dreptul trecerii de pietoni, la mai putin de 5 m de intersectie but who's counting, tras cu grija pana in perete. Ies in strada, masinile goneau sa forteze galbenul, eu ii trag in trecere de stergatorul din spate (cu grija, cum spuneam, ca-s fata simtita) si aud un muget:
"Haaai, ce faci, aia e masina mea!" - apare un individ mare, negru si tuns periuta, genul "jmeker de provincie".
"Pai de ce blochezi trotuarul? Noi pe unde mai trecem? Lasa spatiu sa treaca lumea"
"Pai si ce, sa ma loveasca astia?" (right, filosofia romaneasca a lui "de ce sa planga mama cand poate sa planga ma-ta")
"I-auzi, atunci sa ma loveasca pe mine, nu?"
"De ce mi-ai rupt stergatorul? (!!!) Vrei sa-i rup si eu picioarele lui fii-to?"
... (privire de mother lioness, a batut in retragere, probabil si-a dat seama ca-l desfigurez daca se apropie)
"Lu' ala de ce nu i-l rupi?" (imi arata un SUV parcat la vreo 10 m)
"Pen'ca n-am treaba cu el"
"Si pe mine m-ai vazut mai fraier ca sunt de la Galati?" (nu ma uitasem la numar)
"Ma doare-n brici de unde esti, Codul Rutier e acelasi si la Galati"
A plecat bodoganind ceva despre "bucuresteni" la Minicuparul lui, unde probabil ca urma sa aiba marea surpriza ca dracia sa fie perfect functionala si sa nu fi zgariat nici geamul (acum regret ca am fost asa finuta)
Nu sunt atat de curajoasa incat sa ii injur in fata pe taranii mari, negri si agresivi, asa ca lansez "in eter" mesajul:
Bai tarani nesimtiti care va parcati ca niste **** masinile pe tot trotuarul, cand va stiti vinovati nu mai sariti, frate, cu gura mare, tupeu si amenintari! Sau daca nu va e clar ca sunteti vinovati, mai puneti dracu' mana pe legea aia, o sa aveti numai surprize placute!
Buun, trece "homo rusticus automobilisticus" (de fapt trec eu mai departe), merg in parc, ne jucam, nu mai scriu despre parintii care hranesc copii straini la locul de joaca pentru ca le voi acorda mai mult timp si spatiu alta data, plecam spre casa... Si ma intalnesc cu "homo rusticus badigardus" in exercitiul functiunii- mai precis la Mega Image-ul din Amzei, magazin pe care il frecventez des, ca sunt client fidel Mega Image si ala e oarecum in drum.
Ei, pentru cei care nu sunt familiarizati cu lantul respectiv, la multe magazine au carucioare, si poarta de intrare e facuta dintr-un spatiu pentru carut si o chestie d-aia rotativa pentru oameni. Magazinul din Amzei e un avorton, in sensul ca nu au carucioare, deci nici spatiul aferent, dar au rotativa. Asta face ca nesimtirea sa fie la origine una... manageriala, de genul "dati-va in p*** mea de handicapati si parinti cu carucioare, tarati-va pe burta sau treceti peste daca va tine". Pana acum era de la sine inteles de tot personalul ca se intra cu carucioarele pe la ... iesire, adica pe la casa, ba chiar prima data mi-a zis paznicul de serviciu sa intru pe acolo si aproape un an asa am facut. Pana azi...
Azi statea la usa un tzaranel nou, foarte patruns in tampenia lui de importanta functiei lui de "badigard la megaimaj" si de uniforma cu pulan, care l-a luat pe barbatul din dotare (care aparuse intre timp) cu "alo, domnu', nu pe aici se intra, intrati pe la intrare si lasati bagajul la cuseta". "Bun, si copilul? Tot la cuseta? Incui bine sau ii las o fanta sa respire?" "Nu ma intereseaza, astea sunt regulile" spune el cu importanta unui plutonier major sef de post in Ohaba De Sub Piatra. "Bai nene, si daca vine un om cu handicap in carucior ce naiba face?" "Nu ma intereseaza, astea sunt regulile" - acelasi ton de aparator al dreptatii. O casiera, pe care o stiu de nu stiu cand si nu a zis nimic vreodata, a simtit "miros de sange" si s-a bagat in cearta: "intrati pe dincolo si trageti bine de rotativa, ca se scoate". I-auzi, si pana acu' de ce nu zisesi?
Bineinteles ca am trecut pe langa ei, s-a dus barbatu-miu (prin magazin) si a lasat bagajele, apoi s-a opintit sanatos si a reusit sa scoata dracia transpirand bine. Asta in conditiile in care el mai cara, pe santier, saci de ciment si alte chestii care i-au format "brandul". Eu singura ce sa fac? Sa chem un prieten? Sa-l chem pe tzaranul tampit de la intrare sa ma ajute? Nu se poate, ca el e important, daca pleaca de la post si atunci vin marii infractori ai tarii ce ne facem?
Bun, o sa ziceti ca pot lua copilul de mana ca merge pe picioare. Nu, nu pot, ca e la varsta minunata la care vrea sa rearanjeze rafturile. Si, pana la urma, nu am chef. M-am saturat sa traiesc intr-o lume de tzarani nazisti care ignora cu sictir ideea de accesibilitate pentru carucioare. Am fost in alte tari si am vazut invalizi care traiesc normal. Sau aproape normal, fac ceea ce face orice om. Isi fac cumparaturile, isi plimba copiii, pleaca in vacante. La noi nu ies din bloc, ca-si rup gatul coborand 10 trepte. Sau, daca ies, nu pot trece strada. Nu pot intra sa-si cumpere o paine, un medicament, nu pot intra la metrou. Si, trecand peste faptul ca nu exista accesibilitati, pe cei din jur ii doare-n brici. Nu-i intereseaza, asa cum nu-l intereseaza pe tzaranul din seara asta. Sa se duca dracului, nu-i problema lui.
That's all for today...
Dar azi (ieri, deja) mi-am amintit de tentativa mea de blogging incercand sa postez pe site-ul Cameliei, apoi au urmat tot felul de evenimente care au facut ca aceasta zi sa merite pe deplin numele de "Vineri 13", nicidecum 3... Si am simtit brusc nevoia de a ma exprima (in speta a injura) intr-un cadru oarecare. Si uite asa am resuscitat blogul.
O sa trec, deocamdata, peste povestile de familie, ma voi limita la dobitocii urbani de toate zilele.... probabil ca un om care n-a plimbat niciodata un carucior de copil pe strazile bucurestene crede ca e "piece of cake". Ce poate fi complicat la a impinge o chestie cu roti? Mai vorbim noi dupa ce o sa faceti, efectiv, asta in Bucurestiul anului de gratie 2011. Dincolo de gropile si faliile care se casca in pamant si care sunt aici de atata timp incat, probabil, ar trebui trecute pe harta... concetatenii nostri iti umplu zilele de bucurii marunte.
Prima categorie as numi-o "homo rusticus urbanus automobilisticus". Cu alte cuvinte tzaranii care parcheaza pe trotuar blocandu-l pe tot, si obliga pe oricine mai lat de... 10 cm sa coboare in carosabil, unde alti "homo rusticus" dau peste tine daca nu te feresti, ca doar castiga procesul dupa aia... Le ridic tzaranilor stergatoarele in semn de "Ba, tzarane!" cand ii gasesc in drumul meu. De obicei le ridic cu grija, nu le rup, desi unii ar merita. Da' azi, in coltul lui Brezoianu cu bulevardul, la ora de varf, am avut o surpriza. Un "Minicupar" parcat frumos, pe trotuar, in dreptul trecerii de pietoni, la mai putin de 5 m de intersectie but who's counting, tras cu grija pana in perete. Ies in strada, masinile goneau sa forteze galbenul, eu ii trag in trecere de stergatorul din spate (cu grija, cum spuneam, ca-s fata simtita) si aud un muget:
"Haaai, ce faci, aia e masina mea!" - apare un individ mare, negru si tuns periuta, genul "jmeker de provincie".
"Pai de ce blochezi trotuarul? Noi pe unde mai trecem? Lasa spatiu sa treaca lumea"
"Pai si ce, sa ma loveasca astia?" (right, filosofia romaneasca a lui "de ce sa planga mama cand poate sa planga ma-ta")
"I-auzi, atunci sa ma loveasca pe mine, nu?"
"De ce mi-ai rupt stergatorul? (!!!) Vrei sa-i rup si eu picioarele lui fii-to?"
... (privire de mother lioness, a batut in retragere, probabil si-a dat seama ca-l desfigurez daca se apropie)
"Lu' ala de ce nu i-l rupi?" (imi arata un SUV parcat la vreo 10 m)
"Pen'ca n-am treaba cu el"
"Si pe mine m-ai vazut mai fraier ca sunt de la Galati?" (nu ma uitasem la numar)
"Ma doare-n brici de unde esti, Codul Rutier e acelasi si la Galati"
A plecat bodoganind ceva despre "bucuresteni" la Minicuparul lui, unde probabil ca urma sa aiba marea surpriza ca dracia sa fie perfect functionala si sa nu fi zgariat nici geamul (acum regret ca am fost asa finuta)
Nu sunt atat de curajoasa incat sa ii injur in fata pe taranii mari, negri si agresivi, asa ca lansez "in eter" mesajul:
Bai tarani nesimtiti care va parcati ca niste **** masinile pe tot trotuarul, cand va stiti vinovati nu mai sariti, frate, cu gura mare, tupeu si amenintari! Sau daca nu va e clar ca sunteti vinovati, mai puneti dracu' mana pe legea aia, o sa aveti numai surprize placute!
Buun, trece "homo rusticus automobilisticus" (de fapt trec eu mai departe), merg in parc, ne jucam, nu mai scriu despre parintii care hranesc copii straini la locul de joaca pentru ca le voi acorda mai mult timp si spatiu alta data, plecam spre casa... Si ma intalnesc cu "homo rusticus badigardus" in exercitiul functiunii- mai precis la Mega Image-ul din Amzei, magazin pe care il frecventez des, ca sunt client fidel Mega Image si ala e oarecum in drum.
Ei, pentru cei care nu sunt familiarizati cu lantul respectiv, la multe magazine au carucioare, si poarta de intrare e facuta dintr-un spatiu pentru carut si o chestie d-aia rotativa pentru oameni. Magazinul din Amzei e un avorton, in sensul ca nu au carucioare, deci nici spatiul aferent, dar au rotativa. Asta face ca nesimtirea sa fie la origine una... manageriala, de genul "dati-va in p*** mea de handicapati si parinti cu carucioare, tarati-va pe burta sau treceti peste daca va tine". Pana acum era de la sine inteles de tot personalul ca se intra cu carucioarele pe la ... iesire, adica pe la casa, ba chiar prima data mi-a zis paznicul de serviciu sa intru pe acolo si aproape un an asa am facut. Pana azi...
Azi statea la usa un tzaranel nou, foarte patruns in tampenia lui de importanta functiei lui de "badigard la megaimaj" si de uniforma cu pulan, care l-a luat pe barbatul din dotare (care aparuse intre timp) cu "alo, domnu', nu pe aici se intra, intrati pe la intrare si lasati bagajul la cuseta". "Bun, si copilul? Tot la cuseta? Incui bine sau ii las o fanta sa respire?" "Nu ma intereseaza, astea sunt regulile" spune el cu importanta unui plutonier major sef de post in Ohaba De Sub Piatra. "Bai nene, si daca vine un om cu handicap in carucior ce naiba face?" "Nu ma intereseaza, astea sunt regulile" - acelasi ton de aparator al dreptatii. O casiera, pe care o stiu de nu stiu cand si nu a zis nimic vreodata, a simtit "miros de sange" si s-a bagat in cearta: "intrati pe dincolo si trageti bine de rotativa, ca se scoate". I-auzi, si pana acu' de ce nu zisesi?
Bineinteles ca am trecut pe langa ei, s-a dus barbatu-miu (prin magazin) si a lasat bagajele, apoi s-a opintit sanatos si a reusit sa scoata dracia transpirand bine. Asta in conditiile in care el mai cara, pe santier, saci de ciment si alte chestii care i-au format "brandul". Eu singura ce sa fac? Sa chem un prieten? Sa-l chem pe tzaranul tampit de la intrare sa ma ajute? Nu se poate, ca el e important, daca pleaca de la post si atunci vin marii infractori ai tarii ce ne facem?
Bun, o sa ziceti ca pot lua copilul de mana ca merge pe picioare. Nu, nu pot, ca e la varsta minunata la care vrea sa rearanjeze rafturile. Si, pana la urma, nu am chef. M-am saturat sa traiesc intr-o lume de tzarani nazisti care ignora cu sictir ideea de accesibilitate pentru carucioare. Am fost in alte tari si am vazut invalizi care traiesc normal. Sau aproape normal, fac ceea ce face orice om. Isi fac cumparaturile, isi plimba copiii, pleaca in vacante. La noi nu ies din bloc, ca-si rup gatul coborand 10 trepte. Sau, daca ies, nu pot trece strada. Nu pot intra sa-si cumpere o paine, un medicament, nu pot intra la metrou. Si, trecand peste faptul ca nu exista accesibilitati, pe cei din jur ii doare-n brici. Nu-i intereseaza, asa cum nu-l intereseaza pe tzaranul din seara asta. Sa se duca dracului, nu-i problema lui.
That's all for today...
joi, 5 august 2010
Doua retete fara poze :)
Doua pranzuri care lui Vladut i-au placut tare, dar n-am apucat sa le fac poze.
Pulpe crocante
Am vazut ca-i place pane-ul, asa ca pentru "minimum damage" i-am facut o pulpa superioara de pui, data prin ou batut si pesmet home-made din paine uscata in cuptor si am pus-o la cuptor pe hartie de copt cam 40 de minute, sa se patrunda bine (am incercat-o intepand-o cu un cutit, cand nu a mai curs sange era facuta). A iesit foarte buna si fara prajeala. Vladut a mancat-o cu rosie taiata cubulete.
Budinca de taitei
Am amestecat un pumn de fidea (de supa, fara ou) fiarta, cu un ou batut, o felie de sunca bio tocata marunt si una de cascaval ras (tot bio, de la Dorna) rasa pe razatoarea mica. Am pus compozitia in cuptorul preincalzit la 200 de grade pana s-a inchegat si rumenit. De data asta m-am "smecherit" si am folosit forme pentru briose, din silicon si nu am mai avut surprize neplacute gen lipit. Super-buna, am mancat din nou impreuna la masa.
Tortilla cu dovlecei
E o omleta cu nume mai fitzos si coapta in cuptor, de fapt. Dar cum Vladut al meu a facut o pasiune pentru oua in ultima vreme, a ras mai mult de jumatate la o masa (restul l-a mancat mami).
Budinca de cous-cous
Am pus la calit 2 rosii mari de gradina cu o lingurita de unt, cand a scazut zeama la jumatate am amestecat-o cu o ceasca de cous-cous preparat si 2 felii de mozzarella taiate cubulete. Toata chestia asta am pus-o la cuptor la 180 de grade, in doua forme de budinca unse si tapetate cu pesmet, am presarat cu putin parmezan ras si am tinut-o... nu mai stiu cat. Pana s-a rumenit. Simpla si delicioasa si pentru noi, nu numai pentru Vladut. :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)