Voi continua seria "lepselor triste" pe care mi le dau cu Camelia in ultimele zile revenind la subiectul meu "favorit", cel al accesibilitatii pentru carucioare in Romania, desi aveam in gand sa va scriu despre altceva... Totusi, nu ma pot abtine sa nu imi continui cruciada impotriva nesimtirii romanesti, asa ca va voi povesti si voua ce mi-a stricat seara de duminica...
Acum ceva timp (nefiind o adevarata "fashionista" nu pot spune ca tin minte exact cand) s-a (re)lansat cu surle si trambite "Cocor Luxury Store", zice-se cel mai exclusivist magazin din Romania. Ma rog, aceeasi Marie cu palarie noua, de designer. Magazinul a fost renovat cu finisaje de lux, s-a bagat, probabil, o caruta de bani in demersul asta, ma rog... Ca o concesie pentru legislatia in vigoare, s-a facut o cale lunga si intortocheata de acces pentru persoanele cu handicap, care ocolea magazinul pana in spate, pe la intrarea "de serviciu" si ducea la lifturi (daca intrebati comerciantii romani, de la CA-ul mall-urilor pana la patronii de "butice", 9 din 10 va vor spune ca rampele pentru persoane cu handicap "strica aspectul"). Dar sa trecem peste traseul intortocheat care se termina intr-o usa cu un arc demn de "Special Olimpics" si sa remarcam faptul ca exista, totusi, o cale de acces pentru carucioare.
Ei, si a venit vara, stiti voi, soare, caldura, pitzi in rochite scurte in cautare de terase... ce s-a gandit patronul cafenelei aflate pe latura cu rampa? Sa-si faca terasa. Cu postament de scandura, ca doar e in "luxury store", nu era sa lase duduile cu platforme si domnii cu rolex sa stea pe pavelele (scumpe) ale rampei pentru handicapati. Asa ca, in prezent, daca esti in carucior (sau impingi unul) si vrei sa intri in "Cocor Luxury Store" sa-ti iei un chilot de botezat, ai cam doua variante: ori mergi pana la terasa mitocanului de la parter, urci postamentul inalt de 20 de cm, parcurgi cei 10 m de terasa, cobori cei 20 cm de postament, and here we are! Semnul de pe perete (ramas, cu nesimtire, acolo) iti arata ca esti pe traseul bun pentru carucioare.
Sau, o a doua optiune, cobori cele 10 trepte care se afla intre trotuarul lateral (de pe strada Baratiei) si usa de acces din spate, si cand pleci le urci la loc. Sa mai spuna cineva ca "imperiul luxului din Romania" nu se gandeste la starea de sanatate si la conditia fizica a celor mai nefericiti dintre noi.
As fi incheiat articolul cu un indemn la boicot fata de "Luxury Store"-ul respectiv, daca realitatea "de la locul faptei" nu mi-ar fi aratat ca e boicotat prin firea lucrurilor, ca nu intereseaza pe nimeni magazinul ala. E atat de pustiu incat faptul ca e inca deschis ma face sa ma gandesc ca spala bani. Totusi, asta nu justifica in niciun fel nesimtirea... De-aia n-are ursul coada...
luni, 27 iunie 2011
vineri, 24 iunie 2011
Cu plodul la carciuma
V-am mai spus ca Vladut se simte minunat la restaurant. V-am spus si ca eu nu ma omor cu gatitul (pentru ca risc sa omor pe altii, ce sa-i faci, daca nu-i talent, nu e si basta). Ei, in combinatia asta, iesim destul de des sa mancam in oras (dar destul de rar fata de visul meu de a manca zilnic la carciuma - si a trai la hotel, da, stiu ca v-am mai spus). Bine, acum sa nu va imaginati ca imi duc plodul la fitze, asa ca sectorul de localuri care servesc vita japoneza hranita cu ciocolata si batuta cu bambus e complet neacoperit. Dar in cele de rand, unde pot sa manance 2,5 oameni cu 50 de lei daca se straduiesc, mergem des.
Ceea ce ma scoate din sarite la restaurantele din Romania, sau macar din Bucuresti, ca nu stiu starea de fapt in restul tarii (dar mi-o pot imagina) e faptul ca nu au scaune pentru bebelusi. Mai mult, cand ii intrebi de asa ceva au o privire confuza in prima faza, nu inteleg despre ce vorbesti apoi, cand vii cu detalii, fac ochii mari de parca i-as intreba de "etnobotanice" si scutura ferm din cap : "A, nuuuu, nu avem asa ceva". De aici nu pot trage decat doua concluzii. Prima: ca romanii nu isi duc plozii la carciuma. Cred ca e partial adevarat, ca am auzit foarte des teoria conform careia "nu stiu ce pun in mancare, mai bine ii fac eu acasa ca stiu ca e proaspat". Nu inteleg teoria, in epoca presei care abia asteapta o toxiinfectie alimentara ca sa faca si ea un pic de audienta. Adica... am vazut acum vreo saptamana, la un jurnal, un reportaj despre niste imbolnaviri intr-un targsor de cateva mii de suflete. Mi-e clar ca o astfel de intamplare in buricul Bucurestiului ar cere o editie speciala, cu Adelin Petrisor cu halat alb si boneta, transmitand live din bucataria "criminala". Ma rog, sa trecem peste, ca am o mama care e inspaimantata de moarte de diaree si se teme de moarte de mancarea de carciuma, asa ca stiu ca argumentele rationale nu functioneaza.
A doua concluzie (care nu o exclude pe prima) este aceea ca, daca isi calca totusi pe suflet si isi duc plozii la carciuma, nu ii pun in scaune. Si asta cred ca e in multe cazuri adevarata, ca si in restaurantele care au scaune de copii mi-a fost dat sa vad des imaginea- emblema a mamei care alearga dupa plod cu "Hai, mami, ia un cartofior". Nu mai comentez, ca am facut-o in alte dati. Bun, deci scaunele de masa sunt inutle, de-aia nu exista. Pentru minoritatea copiilor care sunt invatati sa manance in locul special amenajat pentru asa ceva (scaunul de masa, pe numele lui), a-i pune sa manance in brate sau in fuga echivaleaza cu o masa distrusa si pentru ei, si pentru parinte. Da, copiii de 1-2 anisori sunt fixisti, ce sa facem, domnilor patroni si angajati ai restaurantelor?
Pentru ca Vladut e unul dintre acesti copii, optiunile noastre de iesit sa mancam sunt reduse drastic, la carciumi cat sa le numaram pe degete. Dar o sa va scriu impresiile mele despre fiecare, inclusiv optiuni de meniu.
1. La Mama. Au scaune de Ikea, ceea ce e bine. Au, cel putin teoretic, destule chestii "child safe" in meniu. Carne la gratar si la cuptor, peste, salate din care se pot alege alimente pe care le mananca copilul, garnituri diverse, mamaliga cu branza de vaci si smantana pentru cei care mananca. Din pacate, dupa cativa ani de glorie in care toata lumea "buna" manca la ei, in unele dintre restaurantele lor se gateste infect. Sau, ma rog, depinde de tura de la bucatarie, ca mi s-a intamplat ca in acelasi restaurant sa mananc alternativ bine si prost. Cand zic ca se gateste infect ma refer la chestii gen mamaliga nefiarta, mancare fara gust sau scaldata in ulei etc.
2. City Grill. Deocamdata e preferatul nostru pentru mers cu piciul, in special cel din Centrul Vechi. Si ei au destule feluri de mancare adecvate, in mare masura aceleasi cu "La Mama" (de altfel cele doua seamana extrem de mult, fiind vorba de acelasi lant ai caror actionari s-au certat si s-au despartit la un moment dat). Au scaune relativ "desperecheate", chiar ne intrebam daca a adus cine nu i-a mai trebuit cate un scaun de copil de pe acasa, unora le lipsesc centurile, dar e bine ca le au. Am vazut diferente intre restaurante, in unele se gateste mai prost (de exemplu in cel din Carrefour Feeria mancarea e mediocra, in timp ce in Centrul Vechi ni se pare chiar buna), dar n-am nimerit nimic "de nemancat" la ei.
3. Buongiorno. E "fratele" cu specific italian al lui City Grill, asa ca e valabil cam tot ce am scris despre acesta. In meniu, aceleasi optiuni: carne, peste, legume crude sau fierte, cu bonus: un soi de pizza nepicanta si fara mezeluri care poate fi incercata din cand in cand.
4. Pizza Hut. Yes, I know, da' nu-i musai sa le dati pizza cu salam. Are marele avanntaj al Salad Bar-ului de la care puteti alege ce vreti si ce stiti ca mananca piciul, dressingul e separat, deci e ok. Eu i-am mai dat lui Vladut frigarui de pui si paine cu mozarella.
5. KFC. Cele din mall-uri nu au scaune de masa, restaurantele propriu zise au. Nu prea sunt optiuni de mancare, dar au si ei vreo 2 variante de salata fara dressing "incorporat", porumbul fiert si orezul fiert la aburi cu legume, pe care Vladut il mananca cu mare pasiune.
6. Nordsee. Are niste scaune de copii care nu au tavita si nu prea se potrivesc cu inaltimea meselor (in sensul ca fiu-miu ajunge mai degraba cu picioarele la masa, nu cu mainile), dar bine ca le au. Din pacate nu au decat peste si, cum fiu-miu nu e mare mancator de peste, mergem rar. Bune garniturile de orez sau legume.
7. IKEA - pe asta cred ca o stie toata lumea, asa ca nu insist. In general se gaseste mancare sanatoasa (mai putin meniul "pentru copii" din pui pane si cartofi prajiti). Exista somon la aburi, piept de pui cu legume, chiar si chiftelutele mi se par ok mancate ocazional pentru ca nu sunt prajite. Ne placea maxim salata cu pui, dar n-am mai vazut-o de mult.
8. Mc Donalds's. Nu am fost decat o data, cand se lasase un ger brusc si fiu-miu urla simultan de foame si frig. Au scaune, n-au mancare pentru copii (sau, ma rog, n-au mancare pe care sa i-o dau eu lui fiu-miu). Atunci i-am luat salata greceasca, a fost singura optiune decenta. Mai au mere uneori, da' n-au cutite, asa ca nu am putut "presta" ca nu umblu cu brisca in poseta.
Cam astea sunt locurile in care pot merge cu piciul. Noi ne descurcam, deocamdata, pentru ca City Grill-ul are meniul mare, dar daca mai stiti restaurante (musai cu scaun de copil) cu preturi de bun simt si mancare buna, va astept cu sugestii. :)
Later Edit: Eu am uitat sa scriu pentru ca Vladut nu serveste, dar mi-a amintit Catalina: primele trei restaurante au si supe/ciorbe. :)
Ceea ce ma scoate din sarite la restaurantele din Romania, sau macar din Bucuresti, ca nu stiu starea de fapt in restul tarii (dar mi-o pot imagina) e faptul ca nu au scaune pentru bebelusi. Mai mult, cand ii intrebi de asa ceva au o privire confuza in prima faza, nu inteleg despre ce vorbesti apoi, cand vii cu detalii, fac ochii mari de parca i-as intreba de "etnobotanice" si scutura ferm din cap : "A, nuuuu, nu avem asa ceva". De aici nu pot trage decat doua concluzii. Prima: ca romanii nu isi duc plozii la carciuma. Cred ca e partial adevarat, ca am auzit foarte des teoria conform careia "nu stiu ce pun in mancare, mai bine ii fac eu acasa ca stiu ca e proaspat". Nu inteleg teoria, in epoca presei care abia asteapta o toxiinfectie alimentara ca sa faca si ea un pic de audienta. Adica... am vazut acum vreo saptamana, la un jurnal, un reportaj despre niste imbolnaviri intr-un targsor de cateva mii de suflete. Mi-e clar ca o astfel de intamplare in buricul Bucurestiului ar cere o editie speciala, cu Adelin Petrisor cu halat alb si boneta, transmitand live din bucataria "criminala". Ma rog, sa trecem peste, ca am o mama care e inspaimantata de moarte de diaree si se teme de moarte de mancarea de carciuma, asa ca stiu ca argumentele rationale nu functioneaza.
A doua concluzie (care nu o exclude pe prima) este aceea ca, daca isi calca totusi pe suflet si isi duc plozii la carciuma, nu ii pun in scaune. Si asta cred ca e in multe cazuri adevarata, ca si in restaurantele care au scaune de copii mi-a fost dat sa vad des imaginea- emblema a mamei care alearga dupa plod cu "Hai, mami, ia un cartofior". Nu mai comentez, ca am facut-o in alte dati. Bun, deci scaunele de masa sunt inutle, de-aia nu exista. Pentru minoritatea copiilor care sunt invatati sa manance in locul special amenajat pentru asa ceva (scaunul de masa, pe numele lui), a-i pune sa manance in brate sau in fuga echivaleaza cu o masa distrusa si pentru ei, si pentru parinte. Da, copiii de 1-2 anisori sunt fixisti, ce sa facem, domnilor patroni si angajati ai restaurantelor?
Pentru ca Vladut e unul dintre acesti copii, optiunile noastre de iesit sa mancam sunt reduse drastic, la carciumi cat sa le numaram pe degete. Dar o sa va scriu impresiile mele despre fiecare, inclusiv optiuni de meniu.
1. La Mama. Au scaune de Ikea, ceea ce e bine. Au, cel putin teoretic, destule chestii "child safe" in meniu. Carne la gratar si la cuptor, peste, salate din care se pot alege alimente pe care le mananca copilul, garnituri diverse, mamaliga cu branza de vaci si smantana pentru cei care mananca. Din pacate, dupa cativa ani de glorie in care toata lumea "buna" manca la ei, in unele dintre restaurantele lor se gateste infect. Sau, ma rog, depinde de tura de la bucatarie, ca mi s-a intamplat ca in acelasi restaurant sa mananc alternativ bine si prost. Cand zic ca se gateste infect ma refer la chestii gen mamaliga nefiarta, mancare fara gust sau scaldata in ulei etc.
2. City Grill. Deocamdata e preferatul nostru pentru mers cu piciul, in special cel din Centrul Vechi. Si ei au destule feluri de mancare adecvate, in mare masura aceleasi cu "La Mama" (de altfel cele doua seamana extrem de mult, fiind vorba de acelasi lant ai caror actionari s-au certat si s-au despartit la un moment dat). Au scaune relativ "desperecheate", chiar ne intrebam daca a adus cine nu i-a mai trebuit cate un scaun de copil de pe acasa, unora le lipsesc centurile, dar e bine ca le au. Am vazut diferente intre restaurante, in unele se gateste mai prost (de exemplu in cel din Carrefour Feeria mancarea e mediocra, in timp ce in Centrul Vechi ni se pare chiar buna), dar n-am nimerit nimic "de nemancat" la ei.
3. Buongiorno. E "fratele" cu specific italian al lui City Grill, asa ca e valabil cam tot ce am scris despre acesta. In meniu, aceleasi optiuni: carne, peste, legume crude sau fierte, cu bonus: un soi de pizza nepicanta si fara mezeluri care poate fi incercata din cand in cand.
4. Pizza Hut. Yes, I know, da' nu-i musai sa le dati pizza cu salam. Are marele avanntaj al Salad Bar-ului de la care puteti alege ce vreti si ce stiti ca mananca piciul, dressingul e separat, deci e ok. Eu i-am mai dat lui Vladut frigarui de pui si paine cu mozarella.
5. KFC. Cele din mall-uri nu au scaune de masa, restaurantele propriu zise au. Nu prea sunt optiuni de mancare, dar au si ei vreo 2 variante de salata fara dressing "incorporat", porumbul fiert si orezul fiert la aburi cu legume, pe care Vladut il mananca cu mare pasiune.
6. Nordsee. Are niste scaune de copii care nu au tavita si nu prea se potrivesc cu inaltimea meselor (in sensul ca fiu-miu ajunge mai degraba cu picioarele la masa, nu cu mainile), dar bine ca le au. Din pacate nu au decat peste si, cum fiu-miu nu e mare mancator de peste, mergem rar. Bune garniturile de orez sau legume.
7. IKEA - pe asta cred ca o stie toata lumea, asa ca nu insist. In general se gaseste mancare sanatoasa (mai putin meniul "pentru copii" din pui pane si cartofi prajiti). Exista somon la aburi, piept de pui cu legume, chiar si chiftelutele mi se par ok mancate ocazional pentru ca nu sunt prajite. Ne placea maxim salata cu pui, dar n-am mai vazut-o de mult.
8. Mc Donalds's. Nu am fost decat o data, cand se lasase un ger brusc si fiu-miu urla simultan de foame si frig. Au scaune, n-au mancare pentru copii (sau, ma rog, n-au mancare pe care sa i-o dau eu lui fiu-miu). Atunci i-am luat salata greceasca, a fost singura optiune decenta. Mai au mere uneori, da' n-au cutite, asa ca nu am putut "presta" ca nu umblu cu brisca in poseta.
Cam astea sunt locurile in care pot merge cu piciul. Noi ne descurcam, deocamdata, pentru ca City Grill-ul are meniul mare, dar daca mai stiti restaurante (musai cu scaun de copil) cu preturi de bun simt si mancare buna, va astept cu sugestii. :)
Later Edit: Eu am uitat sa scriu pentru ca Vladut nu serveste, dar mi-a amintit Catalina: primele trei restaurante au si supe/ciorbe. :)
joi, 23 iunie 2011
The dark side of the moon...
Exista si o parte proasta in a avea copii. Si-anume ca esti responsabila pentru ei, nu-ti (mai) poti trai viata ca o hippioata care nu da doi bani pe valorile materiale si de prestigiu ale lumii in care traim. Un copil trebuie hranit sanatos, strica hainele si ii mai si raman mici repede deci are nevoie de altele (si multe, ca murdareste 2 randuri pe zi), trebuie dus la clinica privata ca la spital se duce cu o boala si se intoarce cu 5, trebuie sa-i asiguri bona sau gradinita privata si tot asa. Daca, atunci cand esti doar "tu cu tine", poti decide sa faci niste sacrificii ale caror urmari ti le asumi, cand apare copilul treaba nu mai e asa simpla. Vrand, nevrand, trebuie sa intri in "randul lumii".
Sa va explic: se poate spune ca am fost toata viata putin ciudata. In ochii altora, desigur, ca pentru mine sunt perfect normala, dar asta cred ca e irelevant. Am suportat foarte greu constrangerile si regullile semi-arbitrare impuse de altii, pentru ca, undeva pe drum, libertatea a ajuns sa fie valoarea centrala (sau cardinala, cum ma invatau in scoala) a vietii mele. Stiu ca acum suna a bullshit, dar voi explica.
Mi-am ales meseria ca un compromis intre ceea ce mi-as fi dorit eu sa fac (filologie) si ceea ce si-ar fi dorit parintii mei care plateau facturile si erau proprietarii casei in care stateam, deci nu prea aveam de ales. Nu mai stiu exact ce optiuni li se pareau lor cele mai bune atunci, presupun ca drept, ASE, chestii d-astea din care erau convinsi ca puteam castiga bine si accede ierarhic pana la CEO, daca nu mai sus prin guvern. Erau convinsi, de asemenea, ca filologia e cea mai proasta alegere si "sa stai toata viata sa predai romana pentru niste tampiti pe un salariu de rahat" inseamna sa ma ratez, asa ca datoria lor de parinti le impunea... sa ma salveze de mine insami. Intr-o zi urma sa le multumesc (n-o fac...) Asa ca, la "negocierile" care au urmat, psihologia a reusit, intr-un fel miraculos, sa castige aprobarea - bineinteles, pentru ca ai mei auzisera de primii HR manageri prin corporatiiile nou patrunse pe piata romaneasca, absolventi de psihologie. Era o meserie cu care ma puteam, eventual, angaja intr-o "firma mare" cu multi bani, deci era buna. Evident ca eu aveam cu totul alte motive sa dau la acea facultate, chiar daca erau tampite si naive, ca la 19 ani perceptia despre "psihologie" e in general una... cioraniana, tenebros-depresiva, te zbati inca in depresia adolescentei si te atrage domeniul ca un loc unde poti gasi Marile Raspunsuri (ceea ce e profund gresit, dar nimeni nu intelege pana prin anul 3 chestia asta).
Ghinionul a facut ca, la un moment dat, nici eu nu mai stiu cand, meseria asta sa-mi placa. Spun "ghinion" pentru ca, probabil, daca as fi ajuns la concluzia ca e o greseala si nu-i de mine, probabil ca m-as fi indreptat singura spre lumea corporate ca sigura iesire onorabila din situatie, si discutia asta nu ar mai fi avut loc. Dar nu s-a intamplat asa. Culmea e ca sunt un psiholog bun si mi-a placut intotdeauna sa-mi fac meseria, atat de mult incat am avut luni intregi in care am facut voluntariat curat, care nici macar nu putea fi trecut in CV fiindca nu era ceva oficial pe care sa-si puna un sef stampila si sa poata fi dovedit. Mergeam, pur si simplu, intr-un spital supraaglomerat in care lucra prietena mea si vedeam o parte din pacientii de care ea nu avea timp. Clandestin.
Bineinteles, dupa licenta, ai mei m-au sfatuit sa ma angajez "steluta" la Vodafone sau la Orange (pe atunci Connex si Dialog), ca sa imi fac intrarea in firma si sa pandesc un post bun. Eu n-aveam nici cea mai vaga intentie nici sa explic intr-o casca, 8 ore pe zi, unor tampiti cum sa foloseasca o chestie cu 15 butoane, nici sa ma zbat sa intru intr-o companie care sa ma oblige sa port taior si toc de 5 cm o viata, deci am zis pas. M-am dus si m-am angajat in singurul loc in care am reusit: la un cabinet interscolar in Rahova. Eram incadrata ca profesor suplinitor in cartea de munca si salariul era o gluma buna. Imi amintesc ca, vreme de cateva luni, hrana mea de baza a fost stevie cu paine. Era primavara si stevia era cea mai ieftina chestie pe care o gaseam in piata. imi luam cate 10 legaturi din care faceam o cratita de mancare si o paine "turceasca" si supravietuiam asa vreo 2-3 zile. Ocazional imi mai aducea cate un parinte oua sau carne (prin zona care mi-era alocata oamenii aveau gospodarii) si asa mai bagam si cate o proteina. Dar eram fericita. Mi-e greu sa explic de ce, ca nu e ceva ce poti explica schematic, cu liniute la capat de rand, dar imi placea ce faceam si ma bucuram de fiecare progres minor al copiilor acelora.
Apoi am gasit un job temporar intr-un spital de copii, la sectia de neuro. Era postul unei tipe plecate din tara cu sotul ei pentru vreo 2 ani, in concediu fara plata. Socul emotional a fost imens (si nici acum, dupa aproape 10 ani, nu mi-a trecut complet, inca mai am spaime din perioada aia care ma bantuie cand ma uit la propriul copil), e tare greu sa intri intr-o lume in care cam 75% dintre oamenii pe care ii vezi sunt copii bolnavi si fara sanse de recuperare completa. Totusi, dincolo de faptul ca vreo 6 luni cand plecam de la serviciu eram atat de epuizata emotional incat nu mai vedeam pe unde merg si uneori plangeam tot drumul spre casa, iar noaptea mi se intampla regulat sa visez copilasii pe care ii vedeam ziua, jobul respectiv ma facea in mod straniu fericita. Iar, mi-e greu sa explic de ce. Nu era nimic spectaculos, nu faceam bine niste copii cu o simpla atingere, desigur, dar niste progrese, infime pentru noi cei sanatosi, in lumea lor trista insemnau mare lucru. Asa ca simteam ca tot ce fac are un sens, copiii ma iubeau, parintii lor la fel, iar eu eram implinita. Mai putin financiar, desigur, si pentru ca programul era oficial de 7 ore pe zi, neoficial chiar mai scurt - prin bunavointa colegelor - mi-am mai luat un al doilea, part-time, la un centru de recuperare pentru copii cu handicap al unei primarii de sector.
La respectiva primarie (in Directia de Asistenta Sociala) am ramas si cand s-a intors doamna careia ii tineam locul in spital. Am lucrat, pe scurt, vreo 5 ani la asistenta sociala, trecand prin mai multe servicii propriu-zise. Am lucrat cu copii, adulti cu handicap, batrani, am facut munca de teren, munca de birou, treburi administrative (inclusiv plati de zeci de mii de lei lunar), evaluari, consiliere pentru beneficiari si familii. Peste tot mi-a fost bine, ma simteam bine intre colegi, ma intelegeam bine cu sefii - ieseam in oras impreuna, ne vizitam acasa, imparteam mancarea de pranz si tigarile, imi placea ceea ce fac (iar chestiile neplacute erau destul de rare ca sa nu le simt). Apoi m-am angajat intr-un ONG foarte cunoscut, activ in domeniul protectiei copilului in tarile in curs de dezvoltare. Am lucrat cu copii abandonati, copii traumatizati, mame defavorizate social, asistenti maternali. Inca imi placea ce faceam, chiar daca aici au aparut mai multe chestii "indigeste" de inghitit (fundatia era sustinuta de un grup de neoprotestanti americani si parte din politica era sa particip la o slujba baptista o data pe saptamana, chestie care nu m-a miscat catusi de putin, dimpotriva, numaram minutele). Dar si aici mi-era bine pentru ca-mi faceam meseria.
Apoi... intai am intrat in UE si sponsorizarile pentru actiuni caritabile au scazut brusc (teoretic aveam acces deja la fonduri europene si banii aceia puteau fi folositi in alte tari), deci fundatia a intrat in impas. In plus, a fost momentul in care am decis ca vreau copilul, ceea ce schimba perspectiva asupra lucrurilor. Am decis ca e momentul sa ma declar invinsa si sa ma indrept spre HR. Am facut un curs de calificare si mi-am cautat de munca.
N-am de gand sa fiu modesta: chiar sunt un recruiter bun. Toti oamenii pe care i-am gasit eu au facut treaba buna, s-au integrat in echipe si managerii au fost multumiti de ei. Un interviu de angajare e, pana la urma, tot o evaluare a profilului, cum am facut mii in anii de munca pre-business. Sunt un recruiter bun pentru ca nu am pornit in meserie invatand "recrutarea si selectia personalului in 7 pasi simpli cu 10 intrebari prestabilite", ci dupa ani de experienta in a descoperi in oameni lucruri pe care nici ei nu le vad. Nu in sensul rau si "hollywoodian", evident, nu "scanez" oamenii uitandu-ma la ei, dar am invatat, in tot timpul asta, sa descopar care ar fi reactiile si comportamentele in anumita situatie. Am invatat sa inteleg si dinamica grupului in care un om ar trebui sa intre, profilul celui care s-ar integra cu usurinta acolo. Ma impac, pana la urma, si cu treaba administrativa, cu contracte, carti de munca si legislatie, pentru ca sunt organizata si am ceva experienta, deci o fac usor. Dar, din prima zi in care am pus piciorul intr-o firma, mi-a fost clar ca sunt un alien in lumea aceea. Nu inteleg lumea business, gandirea mea nu e "profit-oriented", nu ma motiveaza aceleasi lucruri ca pe colegiii mei. Nu pot intelege de ce naiba trebuie sa comunic cu colega de birou prin mailuri si nici de ce sefa trebuie sa aprobe daca dau un formular gol cuiva din alt departament - desi stiu ca asta scrie in politica departamentului. Nu inteleg de ce trebuie sa imi petrec jumate din activitate scriind rapoarte despre ceea ce fac sa-mi merit banii, cand altfel stie toata lumea ca am angajat 15 oameni intr-o luna in departamente diferite. Nu inteleg nimic din politicile firmelor in general. Ma rog, inteleg ce scrie acolo, nu le inteleg rostul.
In plus, cum spuneam, nu ma motiveaza acelesi lucruri ca pe ceilalti. Inttr-o companie intri cu gandul sa promovezi. Cu cat mai sus, cu atat mai bine. Inteleg de ce isi doresc altii asta si care sunt avantajele (financiare, de prestigiu etc) ale unei functii de conducere. Dar eu nu-mi doresc sa fiu asta. In scurtele momente in care am fost "loctiitoare" de manager plecat in concediu mi-a fost clar ca nu e ceea ce vreau sa fac. Eu vreau sa-mi fac meseria si-atat, nu ma intereseaza sa respir aerul rarefiat al puterii, sa particip la luarea deciziilor in privinta politicilor, nu stiu si nu vreau sa invat sa gandesc in termeni de buget si cost/profit. As putea, desigur, sunt fata desteapta, dar nu imi doresc asta.
Iar chestia asta imi face probleme si in a-mi gasi un job mai bun: in mod normal sunt "calificata" pentru mddle management, si cand spun ca nu-mi doresc asta cel din fata mea se uita suspicios la mine. Stiu ce gandeste. Sunt vreo 3 variante: ori mint pentru a lua jobul apoi incep sa-mi "sap" seful, ori nu am incredere in mine si nu-mi stiu valoarea, ori ma voi razgandi cu prima ocazie cand mi se va oferi un job de manager si ii las balta. Si nu-l pot condamna, pentru ca in 99% dintre situatii e una dintre cele 3. Adevarul meu intra la "altele - 1%". Dar asta nu il face mai putin adevarat.
Peste 2 luni fara cateva zile va trebui sa ma intorc la munca. Ar trebui sa incep sa-mi caut un job nou, dar mi-e groaza si de simplul gand de a face asta. Nu vreau sa ma intorc in lumea aceea. Mi-e dor de copiii mei, de joburile mele de hippioata care vrea sa faca bine. Mie-e dor de amaratiii mei. Dar, desi ma amagesc cu gandul ca am de ales, ca m-as putea intoarce de unde am plecat acum 5 ani, stiu ca de fapt decizia e luata. Vladut trebuie sa mearga la gradi privata. Vladut trebuie sa manance sanatos, sa mearga la medici, sa-i fac investigatii medicale in conditii de igiena, sa se joace, sa se imbrace, Vladut vrea bicicleta... E copilul meu si mi l-am dorit, il iubesc mai mult ca orice pe lume si acesta e pretul pe care trebuie sa-l platesc.
So, I took it off my sistem now. Mi se rupe sufletul numai cand ma gandesc ca peste nici 2 luni va trebui sa-mi las copilul acasa si sa ma duc intr-o lume in care ma simt straina. Dar trebuie sa o fac....
Apreciez daca a avut cineva rabdarea sa ajunga pana aici cu lectura, desi imi imaginez ca nu vor fi prea multi... Si apreciez orice parere venita de la voi.
Sa va explic: se poate spune ca am fost toata viata putin ciudata. In ochii altora, desigur, ca pentru mine sunt perfect normala, dar asta cred ca e irelevant. Am suportat foarte greu constrangerile si regullile semi-arbitrare impuse de altii, pentru ca, undeva pe drum, libertatea a ajuns sa fie valoarea centrala (sau cardinala, cum ma invatau in scoala) a vietii mele. Stiu ca acum suna a bullshit, dar voi explica.
Mi-am ales meseria ca un compromis intre ceea ce mi-as fi dorit eu sa fac (filologie) si ceea ce si-ar fi dorit parintii mei care plateau facturile si erau proprietarii casei in care stateam, deci nu prea aveam de ales. Nu mai stiu exact ce optiuni li se pareau lor cele mai bune atunci, presupun ca drept, ASE, chestii d-astea din care erau convinsi ca puteam castiga bine si accede ierarhic pana la CEO, daca nu mai sus prin guvern. Erau convinsi, de asemenea, ca filologia e cea mai proasta alegere si "sa stai toata viata sa predai romana pentru niste tampiti pe un salariu de rahat" inseamna sa ma ratez, asa ca datoria lor de parinti le impunea... sa ma salveze de mine insami. Intr-o zi urma sa le multumesc (n-o fac...) Asa ca, la "negocierile" care au urmat, psihologia a reusit, intr-un fel miraculos, sa castige aprobarea - bineinteles, pentru ca ai mei auzisera de primii HR manageri prin corporatiiile nou patrunse pe piata romaneasca, absolventi de psihologie. Era o meserie cu care ma puteam, eventual, angaja intr-o "firma mare" cu multi bani, deci era buna. Evident ca eu aveam cu totul alte motive sa dau la acea facultate, chiar daca erau tampite si naive, ca la 19 ani perceptia despre "psihologie" e in general una... cioraniana, tenebros-depresiva, te zbati inca in depresia adolescentei si te atrage domeniul ca un loc unde poti gasi Marile Raspunsuri (ceea ce e profund gresit, dar nimeni nu intelege pana prin anul 3 chestia asta).
Ghinionul a facut ca, la un moment dat, nici eu nu mai stiu cand, meseria asta sa-mi placa. Spun "ghinion" pentru ca, probabil, daca as fi ajuns la concluzia ca e o greseala si nu-i de mine, probabil ca m-as fi indreptat singura spre lumea corporate ca sigura iesire onorabila din situatie, si discutia asta nu ar mai fi avut loc. Dar nu s-a intamplat asa. Culmea e ca sunt un psiholog bun si mi-a placut intotdeauna sa-mi fac meseria, atat de mult incat am avut luni intregi in care am facut voluntariat curat, care nici macar nu putea fi trecut in CV fiindca nu era ceva oficial pe care sa-si puna un sef stampila si sa poata fi dovedit. Mergeam, pur si simplu, intr-un spital supraaglomerat in care lucra prietena mea si vedeam o parte din pacientii de care ea nu avea timp. Clandestin.
Bineinteles, dupa licenta, ai mei m-au sfatuit sa ma angajez "steluta" la Vodafone sau la Orange (pe atunci Connex si Dialog), ca sa imi fac intrarea in firma si sa pandesc un post bun. Eu n-aveam nici cea mai vaga intentie nici sa explic intr-o casca, 8 ore pe zi, unor tampiti cum sa foloseasca o chestie cu 15 butoane, nici sa ma zbat sa intru intr-o companie care sa ma oblige sa port taior si toc de 5 cm o viata, deci am zis pas. M-am dus si m-am angajat in singurul loc in care am reusit: la un cabinet interscolar in Rahova. Eram incadrata ca profesor suplinitor in cartea de munca si salariul era o gluma buna. Imi amintesc ca, vreme de cateva luni, hrana mea de baza a fost stevie cu paine. Era primavara si stevia era cea mai ieftina chestie pe care o gaseam in piata. imi luam cate 10 legaturi din care faceam o cratita de mancare si o paine "turceasca" si supravietuiam asa vreo 2-3 zile. Ocazional imi mai aducea cate un parinte oua sau carne (prin zona care mi-era alocata oamenii aveau gospodarii) si asa mai bagam si cate o proteina. Dar eram fericita. Mi-e greu sa explic de ce, ca nu e ceva ce poti explica schematic, cu liniute la capat de rand, dar imi placea ce faceam si ma bucuram de fiecare progres minor al copiilor acelora.
Apoi am gasit un job temporar intr-un spital de copii, la sectia de neuro. Era postul unei tipe plecate din tara cu sotul ei pentru vreo 2 ani, in concediu fara plata. Socul emotional a fost imens (si nici acum, dupa aproape 10 ani, nu mi-a trecut complet, inca mai am spaime din perioada aia care ma bantuie cand ma uit la propriul copil), e tare greu sa intri intr-o lume in care cam 75% dintre oamenii pe care ii vezi sunt copii bolnavi si fara sanse de recuperare completa. Totusi, dincolo de faptul ca vreo 6 luni cand plecam de la serviciu eram atat de epuizata emotional incat nu mai vedeam pe unde merg si uneori plangeam tot drumul spre casa, iar noaptea mi se intampla regulat sa visez copilasii pe care ii vedeam ziua, jobul respectiv ma facea in mod straniu fericita. Iar, mi-e greu sa explic de ce. Nu era nimic spectaculos, nu faceam bine niste copii cu o simpla atingere, desigur, dar niste progrese, infime pentru noi cei sanatosi, in lumea lor trista insemnau mare lucru. Asa ca simteam ca tot ce fac are un sens, copiii ma iubeau, parintii lor la fel, iar eu eram implinita. Mai putin financiar, desigur, si pentru ca programul era oficial de 7 ore pe zi, neoficial chiar mai scurt - prin bunavointa colegelor - mi-am mai luat un al doilea, part-time, la un centru de recuperare pentru copii cu handicap al unei primarii de sector.
La respectiva primarie (in Directia de Asistenta Sociala) am ramas si cand s-a intors doamna careia ii tineam locul in spital. Am lucrat, pe scurt, vreo 5 ani la asistenta sociala, trecand prin mai multe servicii propriu-zise. Am lucrat cu copii, adulti cu handicap, batrani, am facut munca de teren, munca de birou, treburi administrative (inclusiv plati de zeci de mii de lei lunar), evaluari, consiliere pentru beneficiari si familii. Peste tot mi-a fost bine, ma simteam bine intre colegi, ma intelegeam bine cu sefii - ieseam in oras impreuna, ne vizitam acasa, imparteam mancarea de pranz si tigarile, imi placea ceea ce fac (iar chestiile neplacute erau destul de rare ca sa nu le simt). Apoi m-am angajat intr-un ONG foarte cunoscut, activ in domeniul protectiei copilului in tarile in curs de dezvoltare. Am lucrat cu copii abandonati, copii traumatizati, mame defavorizate social, asistenti maternali. Inca imi placea ce faceam, chiar daca aici au aparut mai multe chestii "indigeste" de inghitit (fundatia era sustinuta de un grup de neoprotestanti americani si parte din politica era sa particip la o slujba baptista o data pe saptamana, chestie care nu m-a miscat catusi de putin, dimpotriva, numaram minutele). Dar si aici mi-era bine pentru ca-mi faceam meseria.
Apoi... intai am intrat in UE si sponsorizarile pentru actiuni caritabile au scazut brusc (teoretic aveam acces deja la fonduri europene si banii aceia puteau fi folositi in alte tari), deci fundatia a intrat in impas. In plus, a fost momentul in care am decis ca vreau copilul, ceea ce schimba perspectiva asupra lucrurilor. Am decis ca e momentul sa ma declar invinsa si sa ma indrept spre HR. Am facut un curs de calificare si mi-am cautat de munca.
N-am de gand sa fiu modesta: chiar sunt un recruiter bun. Toti oamenii pe care i-am gasit eu au facut treaba buna, s-au integrat in echipe si managerii au fost multumiti de ei. Un interviu de angajare e, pana la urma, tot o evaluare a profilului, cum am facut mii in anii de munca pre-business. Sunt un recruiter bun pentru ca nu am pornit in meserie invatand "recrutarea si selectia personalului in 7 pasi simpli cu 10 intrebari prestabilite", ci dupa ani de experienta in a descoperi in oameni lucruri pe care nici ei nu le vad. Nu in sensul rau si "hollywoodian", evident, nu "scanez" oamenii uitandu-ma la ei, dar am invatat, in tot timpul asta, sa descopar care ar fi reactiile si comportamentele in anumita situatie. Am invatat sa inteleg si dinamica grupului in care un om ar trebui sa intre, profilul celui care s-ar integra cu usurinta acolo. Ma impac, pana la urma, si cu treaba administrativa, cu contracte, carti de munca si legislatie, pentru ca sunt organizata si am ceva experienta, deci o fac usor. Dar, din prima zi in care am pus piciorul intr-o firma, mi-a fost clar ca sunt un alien in lumea aceea. Nu inteleg lumea business, gandirea mea nu e "profit-oriented", nu ma motiveaza aceleasi lucruri ca pe colegiii mei. Nu pot intelege de ce naiba trebuie sa comunic cu colega de birou prin mailuri si nici de ce sefa trebuie sa aprobe daca dau un formular gol cuiva din alt departament - desi stiu ca asta scrie in politica departamentului. Nu inteleg de ce trebuie sa imi petrec jumate din activitate scriind rapoarte despre ceea ce fac sa-mi merit banii, cand altfel stie toata lumea ca am angajat 15 oameni intr-o luna in departamente diferite. Nu inteleg nimic din politicile firmelor in general. Ma rog, inteleg ce scrie acolo, nu le inteleg rostul.
In plus, cum spuneam, nu ma motiveaza acelesi lucruri ca pe ceilalti. Inttr-o companie intri cu gandul sa promovezi. Cu cat mai sus, cu atat mai bine. Inteleg de ce isi doresc altii asta si care sunt avantajele (financiare, de prestigiu etc) ale unei functii de conducere. Dar eu nu-mi doresc sa fiu asta. In scurtele momente in care am fost "loctiitoare" de manager plecat in concediu mi-a fost clar ca nu e ceea ce vreau sa fac. Eu vreau sa-mi fac meseria si-atat, nu ma intereseaza sa respir aerul rarefiat al puterii, sa particip la luarea deciziilor in privinta politicilor, nu stiu si nu vreau sa invat sa gandesc in termeni de buget si cost/profit. As putea, desigur, sunt fata desteapta, dar nu imi doresc asta.
Iar chestia asta imi face probleme si in a-mi gasi un job mai bun: in mod normal sunt "calificata" pentru mddle management, si cand spun ca nu-mi doresc asta cel din fata mea se uita suspicios la mine. Stiu ce gandeste. Sunt vreo 3 variante: ori mint pentru a lua jobul apoi incep sa-mi "sap" seful, ori nu am incredere in mine si nu-mi stiu valoarea, ori ma voi razgandi cu prima ocazie cand mi se va oferi un job de manager si ii las balta. Si nu-l pot condamna, pentru ca in 99% dintre situatii e una dintre cele 3. Adevarul meu intra la "altele - 1%". Dar asta nu il face mai putin adevarat.
Peste 2 luni fara cateva zile va trebui sa ma intorc la munca. Ar trebui sa incep sa-mi caut un job nou, dar mi-e groaza si de simplul gand de a face asta. Nu vreau sa ma intorc in lumea aceea. Mi-e dor de copiii mei, de joburile mele de hippioata care vrea sa faca bine. Mie-e dor de amaratiii mei. Dar, desi ma amagesc cu gandul ca am de ales, ca m-as putea intoarce de unde am plecat acum 5 ani, stiu ca de fapt decizia e luata. Vladut trebuie sa mearga la gradi privata. Vladut trebuie sa manance sanatos, sa mearga la medici, sa-i fac investigatii medicale in conditii de igiena, sa se joace, sa se imbrace, Vladut vrea bicicleta... E copilul meu si mi l-am dorit, il iubesc mai mult ca orice pe lume si acesta e pretul pe care trebuie sa-l platesc.
So, I took it off my sistem now. Mi se rupe sufletul numai cand ma gandesc ca peste nici 2 luni va trebui sa-mi las copilul acasa si sa ma duc intr-o lume in care ma simt straina. Dar trebuie sa o fac....
Apreciez daca a avut cineva rabdarea sa ajunga pana aici cu lectura, desi imi imaginez ca nu vor fi prea multi... Si apreciez orice parere venita de la voi.
miercuri, 22 iunie 2011
A Beautiful Journey
Cu trei ani in urma a inceput cea mai frumoasa "calatorie" din viata mea. Pe 22 iunie 2008, intr-o duminica torida, s-a "intamplat" nunta noastra. O duminica, pentru ca nu am avut rabdare sa mai asteptam un an ca sa prindem o sambata (frate, ce organizata e lumea din ziua de azi, eu inca ma minunez de ideea de a-ti pregati nunta mai bine de 1 an).
Eu nu stiu sa fac declaratii si sa scriu "poezie in proza" pe tema amorului. Banuiesc ca nu e ceva foarte complicat si cu ceva efort as reusi, dar ma retine un simt exacerbat al ridicolului, cred. Voi spune doar atat: cu bune, cu rele, atunci a inceput perioada cea mai frumoasa din viata mea. Indiferent prin cate incercari si greutati am trecut in acesti ani, sunt convinsa ca fiecare dintre noi a facut cea mai buna alegere si a gasit partenerul perfect pentru a-si petrece "eternitatea". (da, sunt modesta rau!) Macar pentru ca din ADN-ul meu si ADN-ul lui a iesit cel mai simpatic, dulce si destept copil din lume, pe care il crestem frumos si fericit si sunt sigura ca, in toata lumea asta mare, nu as fi putut gasi un tata mai bun pentru Vladut.
Habar nu am unde ne va duce viata, dar sper sa fie o calatorie la fel de frumoasa si de acum inainte.
Eu nu stiu sa fac declaratii si sa scriu "poezie in proza" pe tema amorului. Banuiesc ca nu e ceva foarte complicat si cu ceva efort as reusi, dar ma retine un simt exacerbat al ridicolului, cred. Voi spune doar atat: cu bune, cu rele, atunci a inceput perioada cea mai frumoasa din viata mea. Indiferent prin cate incercari si greutati am trecut in acesti ani, sunt convinsa ca fiecare dintre noi a facut cea mai buna alegere si a gasit partenerul perfect pentru a-si petrece "eternitatea". (da, sunt modesta rau!) Macar pentru ca din ADN-ul meu si ADN-ul lui a iesit cel mai simpatic, dulce si destept copil din lume, pe care il crestem frumos si fericit si sunt sigura ca, in toata lumea asta mare, nu as fi putut gasi un tata mai bun pentru Vladut.
Habar nu am unde ne va duce viata, dar sper sa fie o calatorie la fel de frumoasa si de acum inainte.
marți, 21 iunie 2011
Recomandare: Puiul fara hormoni.
Poate ca multa lume stia deja de el si am venit si eu ca tuta la "spartul targului", dar eu am afllat cu mare bucurie abia sambata (de la o mama din parc, uite de ce e bine sa mai si interactionezi :))) ca exista, in comert, la pret (aproape) normal o marca de pui crescuti fara hormoni si alte minuni. Se numeste Coco Rico si sunt produsi la Buzau, (cred ca) se gasesc aproape peste tot si, fara sa fie certificati ecologic si fiind tot "stresati" (= crescuti in baterii), nu mananca hormoni de crestere, aditivi alimentari si faina de oase. E un upgrade, ca tot se vorbestte din ce in ce mai des de ravagiile pe care le fac hormonii din carne si asupra copiilor, si asupra noastra. Eu am luat o caserola de pulpe din Mega Image cu 15 lei/kg. Sunt mai micute (logic) decat media si cam uratele (adica au pene dar nu m-a deranjat ca le-am scos pielea) dar ma simt mai usurata stiind ca am gasit o solutie sa nu mai risc sa-i cresc sani copilului meu...
Pentru ca stiu ca multa lume nu are acces la pui crescuti traditional si nu isi permite, in mod realist, sa cumpere carne bio din comert, sper sa va fie de folos recomandarea. De asemenea, daca mai stiti surse de alimente "curate" la preturi decente, va rog sa ni le impartasiti.
Pentru ca stiu ca multa lume nu are acces la pui crescuti traditional si nu isi permite, in mod realist, sa cumpere carne bio din comert, sper sa va fie de folos recomandarea. De asemenea, daca mai stiti surse de alimente "curate" la preturi decente, va rog sa ni le impartasiti.
Cum ne educam fetitele?
Nu, stati linistiti, n-am nimic sa va anunt legat de chestia asta. Dar eu sunt mama de baiat si probabil ca, asa cum imi zicea lumea cand a aflat ca voi avea baiat, sunt nascuta pentru asta... Si, desi au fost perioade inainte de a afla sexul viitorului copil, in care ma vedeam cumparand rochite si bentite pentru ca sunt "cute", sunt convinsa ca Vladut a fost baiat pentru un motiv intemeiat si daca as mai face unul probabil ca tot baiat as vrea sa fie.
Acestea fiind spuse, marturisesc ca nu inteleg nici moarta felul in care gandesc (unele) mame de fetite. Lasand la o parte tabloul "clasic" deja, al fetitei aduse imbracata ca de serbare la locul de joaca (preferabil in alb si roz pal) apoi certata daca se joaca in nisip sau se da pe tobogan (ca se murdareste), zilele astea am avut parte de doua episoade care m-au pus pe ganduri.
Primul- o fetita de vreo 4 ani, venita in parc cu mama si sora mai mare. Nu as fi avut treaba cu ele, probabil ca nici fiu-meu, daca n-ar fi fost singurii copii din parcul Ioanid la momentul in care am ajuns eu, fugarita de juniorul care se asezase grabit in carucior sambata la 9 dimineata si incepuse sa strige "pa! pa!". Ei, fetita cea mica (evident hiperprotejata si ... "bebelusizata" de maica-sa care o dadacea in fiecare secunda si nu o lasa sa miste in absenta ei) statea pe banca si Vladut s-a asezat in nisip in fata ei, cu lopatelele, vorbindu-i pe limba lui si gesticuland a chemare. Fetita a luat o mutra dezgustata si i-a spus: "Eu nu ma joc cu baietii!"
Auzind-o, am ramas fara replica. Cred ca m-am si holbat, de fapt. Vreau sa zic... la 4 ani cat parea sa aiba ea, un copil abia incepe sa inteleaga ca baietii au... cuc si fetele altceva. Cu siguranta nu e constient inca de diferentele de sex-rol si alte subtilitati, deci mi-era clar ca fusese invatata (direct sau indirect) ca nu trebuie sa se joace cu baietii. Dar de ce, Doamne iarta-ma, ti-ai invata fetita la 4 ani sa nu se joace cu baietii? Presupun ca nu pentru a o feri de un viol (desi nimic nu e imposibil, ca maica-sa i-a raspuns ceva de genul "El e bebelus, poti sa te joci cu el"), ca e greu de crezut ca un baietel de varsta ei ar fi mare taur comunal. Or manca ei pui cu hormoni, ar nici chiar asa. O fi invatat-o de acum de teama ca "o scapa din mana" mai tarziu? A fost prevazatoare? Sau nu o lasa sa se joace cu baietii pentru ca sunt rai si se bat (desi afirmatia asta e eronata din punctul meu de vedere, fiu-meu si-a luat bataie la joaca pana acum exclusiv de la fetite, intoteauna degeaba). Pentru ca alearga si se murdaresc? Sau ca sa nu-si strice reputatia?
Nu, chiar nu-mi trece prin cap vreun motiv pentru care mi-as invata fetita sa nu se joace cu baietii, daca as avea una. Dar, cum spuneam, nu prea pot sa ma pun in pielea unei mame de fata din punct de vedere al educatiei sexuale (sau "de gen", ca asa e corect acu'), chiar daca stiu teoria imi lipseste complet empatia, habar nu am cum e sa-ti cresti fata in anul de gratie 2011 si ce spaime iti poate da asta. Si pentru ca multe dintre cele care citesc si comenteaza pe aici sunt mame de fetite, poate ma dumireste si pe mine cineva: voi va veti creste asa fetitele? Le veti invata ca baietii sunt rai si nu trebuie sa se joace cu ei/?
Al doilea episod s-a petrecut aseara, in Kiseleff. Plouase cu ceva timp inainte si Vladut facuse turte de nisip ud (cu o fetita, de fapt, deci ce va voi povesti in continuare nu e, totusi, o regula), mai si cazuse de 2-3 ori, asa ca era murdar de pamant pe maini, picioare si hainute. La un... "device" d-ala cu tobogan, sfori si plase (nu stiu cum se numesc ele, de fapt) s-a intalnit cu o fetita tot de vreo 3-4 ani, venita in parc cu bunicul. El e destul de sociabil si dornic de companie in perioada asta, asa ca a inceput iar sa "vorbeasca" pe limba lui cu fata. Bunicul i-a zis "Uite, baietelul vrea sa se joace cu tine", dar ea luat o expresie contrariata si plina de dezgust si i-a raspuns "Dar e murdaaaar!". Bunicul i-a explicat ca "asa sunt baietiii, se joaca si se mai murdaresc", dar pitica a ramas neinduplecata in dispretul ei: "Eu nu ma joc cu el ca e murdar!". Eu v-am spus parerea mea despre murdarire si (zic eu) ar fi fost aceeasi si daca Vladut ar fi fost fata, dar poate e ceva ce nu inteleg, as ca va astept pe voi sa-mi spuneti: chiar e firesc ca o fetita sa fie atat de dezgustata de niste pete de noroi? Ca nu e vorba de murdarie corporala, de aceea mi-e si mie sila si sunt sigura ca ii voi transmite si lui Vladut dispretul meu pentru jegul de nespalare. Dar noroiul?!?
Poate nu mi-as fi pus problema atat de ... "gender related" daca nu as fi vazut, la 5 metri mai incolo, o alta scena: o mama (imbracata normal, de parc, deci e exclusa posibilitatea de a fi fost in trecere, in drum spre vreo nunta de luni seara) cu o fetita de vreun anisor, care abia invata sa mearga, imbracata intr-o rochita lunga de matase gri-argintie, genul "de gala", cu balerini din satin fuchsia cu funde mari, pe care o tinea numai pe sus, pe plase, ca sa nu ajunga la noroi si sa-si murdareasca pantofiorii. OK, recunosc, fetita era tare dragalasa, dar ideea de a o aduce in parc dupa ploaie "ca scoasa din cutie" numai pentru a o feri apoi de orice urma de noroi nu prea incape in mintea mea.
Chiar astept parerile si comentariile voastre: fragmentele de realitate pe care vi le-am povestit sunt atat de aberante pe cat mi se par mie, sau exista diferente esentiale intre a creste o fetita si un baietel, si nu judec eu bine lucrurile?
Acestea fiind spuse, marturisesc ca nu inteleg nici moarta felul in care gandesc (unele) mame de fetite. Lasand la o parte tabloul "clasic" deja, al fetitei aduse imbracata ca de serbare la locul de joaca (preferabil in alb si roz pal) apoi certata daca se joaca in nisip sau se da pe tobogan (ca se murdareste), zilele astea am avut parte de doua episoade care m-au pus pe ganduri.
Primul- o fetita de vreo 4 ani, venita in parc cu mama si sora mai mare. Nu as fi avut treaba cu ele, probabil ca nici fiu-meu, daca n-ar fi fost singurii copii din parcul Ioanid la momentul in care am ajuns eu, fugarita de juniorul care se asezase grabit in carucior sambata la 9 dimineata si incepuse sa strige "pa! pa!". Ei, fetita cea mica (evident hiperprotejata si ... "bebelusizata" de maica-sa care o dadacea in fiecare secunda si nu o lasa sa miste in absenta ei) statea pe banca si Vladut s-a asezat in nisip in fata ei, cu lopatelele, vorbindu-i pe limba lui si gesticuland a chemare. Fetita a luat o mutra dezgustata si i-a spus: "Eu nu ma joc cu baietii!"
Auzind-o, am ramas fara replica. Cred ca m-am si holbat, de fapt. Vreau sa zic... la 4 ani cat parea sa aiba ea, un copil abia incepe sa inteleaga ca baietii au... cuc si fetele altceva. Cu siguranta nu e constient inca de diferentele de sex-rol si alte subtilitati, deci mi-era clar ca fusese invatata (direct sau indirect) ca nu trebuie sa se joace cu baietii. Dar de ce, Doamne iarta-ma, ti-ai invata fetita la 4 ani sa nu se joace cu baietii? Presupun ca nu pentru a o feri de un viol (desi nimic nu e imposibil, ca maica-sa i-a raspuns ceva de genul "El e bebelus, poti sa te joci cu el"), ca e greu de crezut ca un baietel de varsta ei ar fi mare taur comunal. Or manca ei pui cu hormoni, ar nici chiar asa. O fi invatat-o de acum de teama ca "o scapa din mana" mai tarziu? A fost prevazatoare? Sau nu o lasa sa se joace cu baietii pentru ca sunt rai si se bat (desi afirmatia asta e eronata din punctul meu de vedere, fiu-meu si-a luat bataie la joaca pana acum exclusiv de la fetite, intoteauna degeaba). Pentru ca alearga si se murdaresc? Sau ca sa nu-si strice reputatia?
Nu, chiar nu-mi trece prin cap vreun motiv pentru care mi-as invata fetita sa nu se joace cu baietii, daca as avea una. Dar, cum spuneam, nu prea pot sa ma pun in pielea unei mame de fata din punct de vedere al educatiei sexuale (sau "de gen", ca asa e corect acu'), chiar daca stiu teoria imi lipseste complet empatia, habar nu am cum e sa-ti cresti fata in anul de gratie 2011 si ce spaime iti poate da asta. Si pentru ca multe dintre cele care citesc si comenteaza pe aici sunt mame de fetite, poate ma dumireste si pe mine cineva: voi va veti creste asa fetitele? Le veti invata ca baietii sunt rai si nu trebuie sa se joace cu ei/?
Al doilea episod s-a petrecut aseara, in Kiseleff. Plouase cu ceva timp inainte si Vladut facuse turte de nisip ud (cu o fetita, de fapt, deci ce va voi povesti in continuare nu e, totusi, o regula), mai si cazuse de 2-3 ori, asa ca era murdar de pamant pe maini, picioare si hainute. La un... "device" d-ala cu tobogan, sfori si plase (nu stiu cum se numesc ele, de fapt) s-a intalnit cu o fetita tot de vreo 3-4 ani, venita in parc cu bunicul. El e destul de sociabil si dornic de companie in perioada asta, asa ca a inceput iar sa "vorbeasca" pe limba lui cu fata. Bunicul i-a zis "Uite, baietelul vrea sa se joace cu tine", dar ea luat o expresie contrariata si plina de dezgust si i-a raspuns "Dar e murdaaaar!". Bunicul i-a explicat ca "asa sunt baietiii, se joaca si se mai murdaresc", dar pitica a ramas neinduplecata in dispretul ei: "Eu nu ma joc cu el ca e murdar!". Eu v-am spus parerea mea despre murdarire si (zic eu) ar fi fost aceeasi si daca Vladut ar fi fost fata, dar poate e ceva ce nu inteleg, as ca va astept pe voi sa-mi spuneti: chiar e firesc ca o fetita sa fie atat de dezgustata de niste pete de noroi? Ca nu e vorba de murdarie corporala, de aceea mi-e si mie sila si sunt sigura ca ii voi transmite si lui Vladut dispretul meu pentru jegul de nespalare. Dar noroiul?!?
Poate nu mi-as fi pus problema atat de ... "gender related" daca nu as fi vazut, la 5 metri mai incolo, o alta scena: o mama (imbracata normal, de parc, deci e exclusa posibilitatea de a fi fost in trecere, in drum spre vreo nunta de luni seara) cu o fetita de vreun anisor, care abia invata sa mearga, imbracata intr-o rochita lunga de matase gri-argintie, genul "de gala", cu balerini din satin fuchsia cu funde mari, pe care o tinea numai pe sus, pe plase, ca sa nu ajunga la noroi si sa-si murdareasca pantofiorii. OK, recunosc, fetita era tare dragalasa, dar ideea de a o aduce in parc dupa ploaie "ca scoasa din cutie" numai pentru a o feri apoi de orice urma de noroi nu prea incape in mintea mea.
Chiar astept parerile si comentariile voastre: fragmentele de realitate pe care vi le-am povestit sunt atat de aberante pe cat mi se par mie, sau exista diferente esentiale intre a creste o fetita si un baietel, si nu judec eu bine lucrurile?
vineri, 17 iunie 2011
"The Good Enough Mother"
Nu-s eu aceea (de fapt, sper ca sunt, dar nu desprre asta e vorba). E un articol "din carti" in principiu, pe care incerc sa-l fac cat mai accesibil si... placut, sper sa-mi si reuseasca.
"Mama suficient de buna" e un concept introdus in psihanaliza copilului de catre Donald Winnicott, pediatru englez care s-a orientat la un moment dat in cariera lui spre psihanaliza. A ramas in urma lui o opera extrem de vasta si valoroasa, bazata in mare masura pe o cariera de 6 deceni de practica. A devenit cunoscut publicului larg in primul rand prin conceptul de "obiect tranzitional" (= paturica, jucaria preferata sau alt obiect de care copilul se ataseaza in cursul desprinderii psihice de mama) si cel despre care vreau eu sa scriu acum, "the good enough mother"
Winnicott a descris mama suficient de buna ca fiind o mama care "incepe prin a se adapta aproape total la nevoile bebelusului, si pe masura ce trece timpul, se adapteaza din ce in ce mai putin complet, in mod gradat, in acord cu abilitatile tot mai bune ale copilului de a face fata esecului" (traducerea e a mea, nu o aveam pe cea oficiala acum). Cu alte cuvinte, daca la cateva zile de la nastere o mama suficient de buna il va lua in brate pe bebelus de indata ce plange, peste un an nu va mai sari la fel de prompt atunci cand vrea sa se ridice de jos, de exemplu, dandu-i astfel sansa sa acumuleze destula frustrare incat sa incerce sa o faca singur.
Mama suficient de buna, spune Winnicott, ii creeaza in acest fel o senzatie de siguranta, control si omnipotenta copilului, precum si confortul de a fi "conectat" cu mama, pe care el le denumeste mediu securizant (sau "continator" - "holding enviromnent"). Acesta ii permite bebelusului sa faca tranzitia in propriul sau ritm catre o autonomie gradata. Dupa etapa initiala in care conexiunea dintre cei doi este totala, vine cel al "dependentei relative", in care copilul incepe sa isi inteleaga dependenta si sa invete ce inseamna pierderea. Indepartandu-se de copil in mod voit gradat, mama il ajuta sa-si construiasca in mod sanatos un simt al propriei independente. Esecul ei in a raspunde prompt fiecarei nevoi a copilului il ajuta pe acesta sase adapteze la realitatea externa.
Ceea ce face o mama suficient de buna este sa ii dea copilului sau senzatia unei "eliberari" gradate, si nu socul unui abandon. Aceasta il invata pe copil sa prevada ce se va intampla in momentul urmator, fapt care nu-i rapeste total senztaia de control. Spre deosebire de o abandonare brutala care poate fi traumatica, "eliberarea" se va face in pasi mici si usor de acceptat pentru copil. In aceasta etapa intervine si rolul "obiectului tranzitional" (care poate fi orice, de la un colt de patura la o jucarie, pe care copilul il alege pentru a-i face tranzitia spre independenta mai usoara).
Spre deosebire de idealul de "mama suficient de buna", mai exista doua variante indezirabile. Mama insuficient de buna poate, pe de o parte, sa nu reuseasca sa ii creeze copilului senzatia de omnipotenta si siguranta initiala, prin incapacitatea sau lipsa de disponibilitate afectiva (constienta sau inconstienta) de a se conecta la nevoile lui. Astfel, ea nu ii ofera acel "mediu securizant" de care are nevoie la inceputul vietiii, pentru a ii permite apoi sa isi castige independenta in mod gradat si natural. Acestea sunt, de exemplu, mamele care isi abandoneaza nou-nascutul in patut plangand zeci de minute, sau mamele prea stricte cu un program de masa, care ii refuza hrana in momentul in care o cere.
Pe de alta parte, poate sa nu reuseasca sa ii dea senzatia de "eliberare" non-traumatica ulterioara, retragandu-si sprijinul prea brusc si prea brutal, ceea ce in ochii micutului va echivala cu un abandon. Un exemplu foarte concret este mama care la prima despartiire de copil pleaca o perioada indelungata de acasa si il lasa in grija unei persoane necunoscute pentru el. Sau, mai rau, cele care aleg sa combine intarcarea cu o plecare lunga in alta localitate.
Desi rareori se intampla ca aceste esecuri ale mamelor in a asigura afectiv copiii sa aiba urmari dezastruoase si imediate, ele nu raman fara urmari in formarea imaginii de sine a copilului. Cel mai adesea copilul ramane in limitele largi ale "normalitatii", dar, in procesul de formare a identitatii, apar constelatii de complexe care vor duce, la un moment dat in viata, la comportamente indezirabile (auto sau heteroagresiune manifesta sau mascata, autosabotare etc). Winnicott descrie acest proces in termenul de formare a unui sine fals. El spune ca "sinele fals este, fara indoiala, un aspect al sinelui adevarat. Acesta il ascunde si il protejeaza si reactioneaza la esecurile de adaptare prin formarea unui pattern comportamental corespunzator esecului din mediu. In acest fel, sinele adevarat nu este implicat in reactie, conservand continuitatea fiintei" (tot traducerea mea)
Pe de alta parte, exista "mama perfecta", cea care, satisfacand in continuare la fel de prompt fiecare nevoie si cerinta a copilului pe masura trecerii timpului, nu ii permite acestuia sa se "desprinda" si sa isi dobandeasca independenta. In acest fel, copilului nu i se permite sa se maturizeze si sa se adapteze la mediu, ramanand in continuare un "bebelus" din punct de vedere afectiv si al imaginii de sine.
Intr-adevar, pare dificil sa gasesti mereu cea mai buna cale, cu atat mai mult cu cat e una dintre situatiile in care "mai mult poate fi mai rau". Din fericire, e vorba de un tip de comportament in care mama este "ghidata" de propriul inconstient, care o indruma sub forma intuitiei (sau "instinctului"), astfel incat in realitate cele mai multe mame reusesc sa se descurce absolut onorabil in a gasi calea corecta prin care sa isi ajute micutul sa isi "ia zborul". Ca o regula generala, intuitia materna este de cele mai multe ori indicatorul ideal (spre deosebire de sfaturile celor din jur, care sunt de regula nedocumentate si bazate pe experiente singulare ale altor cupluri mama-copil), iar "interventiile in forta" de retragere brusca a sprijinului, fie ca e el fizic-concret, fie emotional, nu sunt o idee buna la nicio varsta, cu atat mai putin in copilaria mica.
PS: Sper sa va fie utila mica mea sinteza. Eu am hotarat s-o scriu pentru ca in ultimele zile au tot aparut in discutii idei de genul "cum e parintele ideal", "cum sa facem sa le oferim ce le trebuie", "cand se termina dependenta" etc. Si pentru ca, dintre toate lucrurile invatate in scoala, acesta a fost unul din conceptele care pe mine m-au ajutat cel mai mult in mod practic de cand am devenit mama.
"Mama suficient de buna" e un concept introdus in psihanaliza copilului de catre Donald Winnicott, pediatru englez care s-a orientat la un moment dat in cariera lui spre psihanaliza. A ramas in urma lui o opera extrem de vasta si valoroasa, bazata in mare masura pe o cariera de 6 deceni de practica. A devenit cunoscut publicului larg in primul rand prin conceptul de "obiect tranzitional" (= paturica, jucaria preferata sau alt obiect de care copilul se ataseaza in cursul desprinderii psihice de mama) si cel despre care vreau eu sa scriu acum, "the good enough mother"
Winnicott a descris mama suficient de buna ca fiind o mama care "incepe prin a se adapta aproape total la nevoile bebelusului, si pe masura ce trece timpul, se adapteaza din ce in ce mai putin complet, in mod gradat, in acord cu abilitatile tot mai bune ale copilului de a face fata esecului" (traducerea e a mea, nu o aveam pe cea oficiala acum). Cu alte cuvinte, daca la cateva zile de la nastere o mama suficient de buna il va lua in brate pe bebelus de indata ce plange, peste un an nu va mai sari la fel de prompt atunci cand vrea sa se ridice de jos, de exemplu, dandu-i astfel sansa sa acumuleze destula frustrare incat sa incerce sa o faca singur.
Mama suficient de buna, spune Winnicott, ii creeaza in acest fel o senzatie de siguranta, control si omnipotenta copilului, precum si confortul de a fi "conectat" cu mama, pe care el le denumeste mediu securizant (sau "continator" - "holding enviromnent"). Acesta ii permite bebelusului sa faca tranzitia in propriul sau ritm catre o autonomie gradata. Dupa etapa initiala in care conexiunea dintre cei doi este totala, vine cel al "dependentei relative", in care copilul incepe sa isi inteleaga dependenta si sa invete ce inseamna pierderea. Indepartandu-se de copil in mod voit gradat, mama il ajuta sa-si construiasca in mod sanatos un simt al propriei independente. Esecul ei in a raspunde prompt fiecarei nevoi a copilului il ajuta pe acesta sase adapteze la realitatea externa.
Ceea ce face o mama suficient de buna este sa ii dea copilului sau senzatia unei "eliberari" gradate, si nu socul unui abandon. Aceasta il invata pe copil sa prevada ce se va intampla in momentul urmator, fapt care nu-i rapeste total senztaia de control. Spre deosebire de o abandonare brutala care poate fi traumatica, "eliberarea" se va face in pasi mici si usor de acceptat pentru copil. In aceasta etapa intervine si rolul "obiectului tranzitional" (care poate fi orice, de la un colt de patura la o jucarie, pe care copilul il alege pentru a-i face tranzitia spre independenta mai usoara).
Spre deosebire de idealul de "mama suficient de buna", mai exista doua variante indezirabile. Mama insuficient de buna poate, pe de o parte, sa nu reuseasca sa ii creeze copilului senzatia de omnipotenta si siguranta initiala, prin incapacitatea sau lipsa de disponibilitate afectiva (constienta sau inconstienta) de a se conecta la nevoile lui. Astfel, ea nu ii ofera acel "mediu securizant" de care are nevoie la inceputul vietiii, pentru a ii permite apoi sa isi castige independenta in mod gradat si natural. Acestea sunt, de exemplu, mamele care isi abandoneaza nou-nascutul in patut plangand zeci de minute, sau mamele prea stricte cu un program de masa, care ii refuza hrana in momentul in care o cere.
Pe de alta parte, poate sa nu reuseasca sa ii dea senzatia de "eliberare" non-traumatica ulterioara, retragandu-si sprijinul prea brusc si prea brutal, ceea ce in ochii micutului va echivala cu un abandon. Un exemplu foarte concret este mama care la prima despartiire de copil pleaca o perioada indelungata de acasa si il lasa in grija unei persoane necunoscute pentru el. Sau, mai rau, cele care aleg sa combine intarcarea cu o plecare lunga in alta localitate.
Desi rareori se intampla ca aceste esecuri ale mamelor in a asigura afectiv copiii sa aiba urmari dezastruoase si imediate, ele nu raman fara urmari in formarea imaginii de sine a copilului. Cel mai adesea copilul ramane in limitele largi ale "normalitatii", dar, in procesul de formare a identitatii, apar constelatii de complexe care vor duce, la un moment dat in viata, la comportamente indezirabile (auto sau heteroagresiune manifesta sau mascata, autosabotare etc). Winnicott descrie acest proces in termenul de formare a unui sine fals. El spune ca "sinele fals este, fara indoiala, un aspect al sinelui adevarat. Acesta il ascunde si il protejeaza si reactioneaza la esecurile de adaptare prin formarea unui pattern comportamental corespunzator esecului din mediu. In acest fel, sinele adevarat nu este implicat in reactie, conservand continuitatea fiintei" (tot traducerea mea)
Pe de alta parte, exista "mama perfecta", cea care, satisfacand in continuare la fel de prompt fiecare nevoie si cerinta a copilului pe masura trecerii timpului, nu ii permite acestuia sa se "desprinda" si sa isi dobandeasca independenta. In acest fel, copilului nu i se permite sa se maturizeze si sa se adapteze la mediu, ramanand in continuare un "bebelus" din punct de vedere afectiv si al imaginii de sine.
Intr-adevar, pare dificil sa gasesti mereu cea mai buna cale, cu atat mai mult cu cat e una dintre situatiile in care "mai mult poate fi mai rau". Din fericire, e vorba de un tip de comportament in care mama este "ghidata" de propriul inconstient, care o indruma sub forma intuitiei (sau "instinctului"), astfel incat in realitate cele mai multe mame reusesc sa se descurce absolut onorabil in a gasi calea corecta prin care sa isi ajute micutul sa isi "ia zborul". Ca o regula generala, intuitia materna este de cele mai multe ori indicatorul ideal (spre deosebire de sfaturile celor din jur, care sunt de regula nedocumentate si bazate pe experiente singulare ale altor cupluri mama-copil), iar "interventiile in forta" de retragere brusca a sprijinului, fie ca e el fizic-concret, fie emotional, nu sunt o idee buna la nicio varsta, cu atat mai putin in copilaria mica.
PS: Sper sa va fie utila mica mea sinteza. Eu am hotarat s-o scriu pentru ca in ultimele zile au tot aparut in discutii idei de genul "cum e parintele ideal", "cum sa facem sa le oferim ce le trebuie", "cand se termina dependenta" etc. Si pentru ca, dintre toate lucrurile invatate in scoala, acesta a fost unul din conceptele care pe mine m-au ajutat cel mai mult in mod practic de cand am devenit mama.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)