vineri, 17 iunie 2011

"The Good Enough Mother"

Nu-s eu aceea (de fapt, sper ca sunt, dar nu desprre asta e vorba). E un articol "din carti" in principiu, pe care incerc sa-l fac cat mai accesibil si... placut, sper sa-mi si reuseasca. 


"Mama suficient de buna" e un concept introdus in psihanaliza copilului de catre Donald Winnicott, pediatru englez care s-a orientat la un moment dat in cariera lui spre psihanaliza. A ramas in urma lui o opera extrem de vasta si valoroasa, bazata in mare masura pe o cariera de 6 deceni de practica. A devenit cunoscut publicului larg in primul rand prin conceptul de "obiect tranzitional" (= paturica, jucaria preferata sau alt obiect de care copilul se ataseaza in cursul desprinderii psihice de mama) si cel despre care vreau eu sa scriu acum, "the good enough mother"

Winnicott a descris mama suficient de buna ca fiind o mama care "incepe prin a se adapta aproape total la nevoile bebelusului, si pe masura ce trece timpul, se adapteaza din ce in ce mai putin complet, in mod gradat, in acord cu abilitatile tot mai bune ale copilului de a face fata esecului" (traducerea e a mea, nu o aveam pe cea oficiala acum). Cu alte cuvinte, daca la cateva zile de la nastere o mama suficient de buna il va lua in brate pe bebelus de indata ce plange, peste un an nu va mai sari la fel de prompt atunci cand vrea sa se ridice de jos, de exemplu, dandu-i astfel sansa sa acumuleze destula frustrare incat sa incerce sa o faca singur. 
Mama suficient de buna, spune Winnicott, ii creeaza in acest fel o senzatie de siguranta, control si omnipotenta copilului, precum si confortul de a fi "conectat" cu mama, pe care el le denumeste mediu securizant (sau "continator" - "holding enviromnent"). Acesta ii permite bebelusului sa faca tranzitia in propriul sau ritm catre o autonomie gradata. Dupa etapa initiala in care conexiunea dintre cei doi este totala, vine cel al "dependentei relative", in care copilul incepe sa isi inteleaga dependenta si sa invete ce inseamna pierderea. Indepartandu-se de copil in mod voit gradat, mama il ajuta sa-si construiasca in mod sanatos un simt al propriei independente. Esecul ei in a raspunde prompt fiecarei nevoi a copilului il ajuta pe acesta sase adapteze la realitatea externa. 
Ceea ce face o mama suficient de buna este sa ii dea copilului sau senzatia unei "eliberari" gradate, si nu socul unui abandon. Aceasta il invata pe copil sa prevada ce se va intampla in momentul urmator, fapt care nu-i rapeste total senztaia de control. Spre deosebire de o abandonare brutala care poate fi traumatica, "eliberarea" se va face in pasi mici si usor de acceptat pentru copil. In aceasta etapa intervine si rolul "obiectului tranzitional" (care poate fi orice, de la un colt de patura la o jucarie, pe care copilul il alege pentru a-i face tranzitia spre independenta mai usoara).


Spre deosebire de idealul de "mama suficient de buna", mai exista doua variante indezirabile. Mama  insuficient de buna poate, pe de o parte, sa nu reuseasca sa ii creeze copilului senzatia de omnipotenta si siguranta initiala, prin incapacitatea sau lipsa de disponibilitate afectiva (constienta sau inconstienta) de a se conecta la nevoile lui. Astfel, ea nu ii ofera acel "mediu securizant" de care are nevoie la inceputul vietiii, pentru a ii permite apoi sa isi castige independenta in mod gradat si natural. Acestea sunt, de exemplu, mamele care isi abandoneaza nou-nascutul in patut plangand zeci de minute, sau mamele prea stricte cu un program de masa, care ii refuza hrana in momentul in care o cere. 
Pe de alta parte, poate sa nu reuseasca sa ii dea senzatia de "eliberare" non-traumatica ulterioara, retragandu-si sprijinul prea brusc si prea brutal, ceea ce in ochii micutului va echivala cu un abandon. Un exemplu foarte concret este mama care la prima despartiire de copil pleaca o perioada indelungata de acasa si il lasa in grija unei persoane necunoscute pentru el. Sau, mai rau, cele care aleg sa combine intarcarea cu o plecare lunga in alta localitate. 


Desi rareori se intampla ca aceste esecuri ale mamelor in a asigura afectiv copiii sa aiba urmari dezastruoase si imediate, ele nu raman fara urmari in formarea imaginii de sine a copilului. Cel mai adesea copilul ramane in limitele largi ale "normalitatii", dar, in procesul de formare a identitatii, apar constelatii de complexe care vor duce, la un moment dat in viata, la comportamente indezirabile (auto sau heteroagresiune manifesta sau mascata, autosabotare etc). Winnicott descrie acest proces in termenul de formare a unui sine fals. El spune ca "sinele fals este, fara indoiala, un aspect al sinelui adevarat. Acesta il ascunde si il protejeaza si reactioneaza la esecurile de adaptare prin formarea unui pattern comportamental corespunzator esecului din mediu. In acest fel, sinele adevarat nu este implicat in reactie, conservand continuitatea fiintei" (tot traducerea mea)


Pe de alta parte, exista "mama perfecta", cea care, satisfacand in continuare la fel de prompt fiecare nevoie si cerinta a copilului pe masura trecerii timpului, nu ii permite acestuia sa se "desprinda" si sa isi dobandeasca independenta. In acest fel, copilului nu i se permite sa se maturizeze si sa se adapteze la mediu, ramanand in continuare un "bebelus" din punct de vedere afectiv si al imaginii de sine.


Intr-adevar, pare dificil sa gasesti mereu cea mai buna cale, cu atat mai mult cu cat e una dintre situatiile in care "mai mult poate fi mai rau". Din fericire, e vorba de un tip de comportament in care mama este "ghidata" de propriul inconstient, care o indruma sub forma intuitiei (sau "instinctului"), astfel incat in realitate cele mai multe mame reusesc sa se descurce absolut onorabil in a gasi calea corecta prin care sa isi ajute micutul sa isi "ia zborul". Ca o regula generala, intuitia materna este de cele mai multe ori indicatorul ideal (spre deosebire de sfaturile celor din jur, care sunt de regula nedocumentate si bazate pe experiente singulare ale altor cupluri mama-copil), iar "interventiile in forta" de retragere brusca a sprijinului, fie ca e el fizic-concret, fie emotional, nu sunt o idee buna la nicio varsta, cu atat mai putin in copilaria mica. 


PS: Sper sa va fie utila mica mea sinteza. Eu am hotarat s-o scriu pentru ca in ultimele zile au tot aparut in discutii idei de genul "cum e parintele ideal", "cum sa facem sa le oferim ce le trebuie", "cand se termina dependenta" etc. Si pentru ca, dintre toate lucrurile invatate in scoala, acesta a fost unul din conceptele care pe mine m-au ajutat cel mai mult in mod practic de cand am devenit mama. 

12 comentarii:

  1. pina citesc eu articolul verifica-ti si tu mail-ul de yahoo please :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Parintele ideal cred eu, difera de la copil la copil. Copilul independent si explorator va "inflori" cand are spatiu si nu e cocolosit, copii tematori si timizi au nevoie de o mama omniprezenta. Conceptul prezentat de tine, gasesc eu ca acopera foarte bine nevoile diverse si standardele diferite pentru fiecare copil.
    Recent Mitzi a avut contact cu o persoana care se vrea "mama perfecta" (de ce oare, tot alea care nu au nici o treaba cu maternitatea normala se cred mai destepte). A fost deranjata si iritata de prezenta continua, de tinutul constant in brate sau de ambele manute, de baby talk...dupa jumatate de ceas copilul meu era in pragul isteriei, eu la fel. Morala a fost ca Mitzi e copil dificil :(...chiar nu e, e doar activa, curioasa si independenta.

    RăspundețiȘtergere
  3. Copilul independent si explorator infloreste PENTRU ca are spatiu, iar cel temator si timid e asa tocmai pentru ca are o mama omniprezenta. I think :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Da, in mare masura cum a spus Anca, un copil in general temator are "in spate" o mama care nu a reusit sa ii ofere ceea ce avea nevoie la un moment dat (desi nu e vorba in majoritatea cazurilor de una omniprezenta, ci de una insuficient de protectoare). Poate ca la un moment dat incearca sa compenseze o greseala prin omniprezenta ulterioara, but that's not the way it works... In general o teama arata un esec de sustinere intr-un anume moment.

    Exista diferente individuale imtre copii, desigur, dar ele sunt temperamentale (unul poate fi mai activ si mai curios, altul nu), teama si timiditatea ca reguli de comportament, nu ca si comportamente izolate, arata altceva...

    RăspundețiȘtergere
  5. Asteptam articolul cu interes.Thanks...
    Ideea de baza ca e ca in ambele situatii extreme prezentate de tine,mama e in dezacord cu nevoile copilului,ceea ce pe termen lung altereaza formarea unei personalitati flexibile,capabile sa se adapteze la mediu,fie prin expunerea unui Sine ascuns( sub diverse mecanisme de aparare),fie printr-un sine imatur...Totul e s asimti,sa intuiesti in diverse situatii ce i se potriveste copilului tau inn functie de manifestarile sale exterioare,asa cum sunt ele in prima copilarie.

    RăspundețiȘtergere
  6. Da, asa este. Dar stii ce se intampla in realitate? In zilele noastre mamele sunt "bombardate" cu informatie din ce in ce mai multa, nefiltrata, parte venind din surse neautorizate si incompetente, parte prea dificila pentru a fi inteleasa (de exemplu, o mama fara o cultura de specialitate, daca citeste un autor ca Melanie Klein sau Winicott, poate intelege niste grozavii, nefiind familiarizata cu limbajul si conceptele si sa-i faca mai mult rau decat bine). Sub tot acest "bombardament", intuitia e blocata de indoieli (sustinute de multe ori de lipsa increderii in sine) si mama va alege sa faca ceea ce i se spune, ceea ce citeste intr-o revista glossy sau ce intelege dintr-un tratat care o poate depasi, in detrimentul a ceea ce "simte" (= intuieste). Ori asta e pacat, pentru ca in goana asta dupa solutia "ideala" ajunge ca o pisica fugarindu-si coada fara sa o poata prinde, epuizata de indoieli si angoase, in timp ce solutia e tot timpul la indemana, naturala, scrisa in codul genetic poate: sa-si asculte "feelingul" (intuitia).

    Cand e sa dau sfaturi unei mame chinuite de intrebari eu spun, de obicei, sa aiba incredere in ea insasi si in copilul ei, ca acolo gaseste toate raspunsurile de care are nevoie :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Pai, de aceea Maria,te rugam sa mai postezi si pe alte teme articole,avem nevoie de surse veridice,care sa nu povesteasca din basme ci in baza unor studii facute de specialisti in pihologia copilului.Noi, mamicile de pe forum avem ceva informatie la baza, stim sa selectam,insa realmente sunt si mame care se ghideaza dupa ce spunea si facea bunica,pt ca a vazut ea in nu stiu ce revista tabloida.
    E adevarat ca limbajul de specialitate(mai ales cel psihanalitic) e destul de dificil de decodat pt un neavizat, dar acest fapt sustine inca o data nevoia de a gasi articole sa le zicem"decodate",accesibile,insa fundamentate stiintific.(Nu-mi place cum suna,dar nu gasesc alt termen acum!).Pup!

    RăspundețiȘtergere
  8. O sa ma mai gandesc si la altele. Pe acesta l-am scris relativ usor ca era o tema pe care o stiam bine, pentru altele ar trebui sa ma mai documentez. Ma mai gandesc si revin, deocamdata o sa cobor cateva zile "pe pamant" :)

    RăspundețiȘtergere
  9. Total de acord cu ce ai scris, eu intotdeauna am fost de parere ca este f important sa-i dezvolti independenta, sa-l lasi sa exploreze in voie, sa nu-l sufoci.Si eu am aplicat aceleasi principii desi nu stiam de teoria asta ( deh am facut psihologia degeaba)am citi insa alte articole de specialitate pe tema asta. Si e ff adevarat ca instinctul exista si trebuie ascultat, o gramada de chestii pe care le-am facut in legatura cu C sincer mi-au venit asa, din instinct, si s-au dovedit a fi cele mai bune alegeri.Astept cu interes urmatoarea ta postare.

    RăspundețiȘtergere
  10. Pame, nu in facultate am facut psihanaliza copilului, ci la postuniversitar. Era normal sa nu o stii, adica, sunt chestii "de nisa" :)

    RăspundețiȘtergere
  11. Cred ca e unul din articolele scrise si pentru mine. :) Multumesc. Ma ajuta mult toate lucrurile pe care mi le-ai spus, deja sunt increzatoare, incep sa cred ca voi fi capabila sa devin o mama buna.

    RăspundețiȘtergere
  12. Maria, uite, cu articolul asta m-ai pus pe ganduri, pentru ca undeva ai strecurat exact solutia considerata gresita la problema mea. Respectiv intarcarea brutala, pe care momentan eu o vad ca unica solutie. Fii-mea e din ce in ce mai vindicativa in ceea ce priveste alaptatul la cerere, daca asta s-o mai numi alaptat, refuzul se soldeaza cu manifestari de "personalitate" si aproape sfasierea hainelor de pe mine, oriunde, oricand, in orice conditii. Iar eu deja am obosit, ma agaseaza si nu'mi place ca tind sa pun o distanta intre mine si copil din cauza asta. Deci, ce-i de facut? In prezenta mea este mult mai necooperanta decat daca e singura cu bunicii, de exemplu, iar cum spuneam mai sus, desi alaptatul nu mai este pentru ea o necesitate, daca nu i se satisface cererea e prilej de circ, scandal si nervi pentru toata lumea din care ea iese de cele mai multe ori victorioasa.

    RăspundețiȘtergere