luni, 27 iunie 2011

De ce n-are ursul coada...

Voi continua seria "lepselor triste" pe care mi le dau cu Camelia in ultimele zile revenind la subiectul meu "favorit", cel al accesibilitatii pentru carucioare in Romania, desi aveam in gand sa va scriu despre altceva... Totusi, nu ma pot abtine sa nu imi continui cruciada impotriva nesimtirii romanesti, asa ca va voi povesti si voua ce mi-a stricat seara de duminica...

Acum ceva timp (nefiind o adevarata "fashionista" nu pot spune ca tin minte exact cand) s-a (re)lansat cu surle si trambite "Cocor Luxury Store", zice-se cel mai exclusivist magazin din Romania. Ma rog, aceeasi Marie cu palarie noua, de designer. Magazinul a fost renovat cu finisaje de lux, s-a bagat, probabil, o caruta de bani in demersul asta, ma rog... Ca o concesie pentru legislatia in vigoare, s-a facut o cale lunga si intortocheata de acces pentru persoanele cu handicap, care ocolea magazinul pana in spate, pe la intrarea "de serviciu" si ducea la lifturi (daca intrebati comerciantii romani, de la CA-ul mall-urilor pana la patronii de "butice", 9 din 10 va vor spune ca rampele pentru persoane cu handicap "strica aspectul"). Dar sa trecem peste traseul intortocheat care se termina intr-o usa cu un arc demn de "Special Olimpics" si sa remarcam faptul ca exista, totusi, o cale de acces pentru carucioare.

Ei, si a venit vara, stiti voi, soare, caldura, pitzi in rochite scurte in cautare de terase... ce s-a gandit patronul cafenelei aflate pe latura cu rampa? Sa-si faca terasa. Cu postament de scandura, ca doar e in "luxury store", nu era sa lase duduile cu platforme si domnii cu rolex sa stea pe pavelele (scumpe) ale rampei pentru handicapati. Asa ca, in prezent, daca esti in carucior (sau impingi unul) si vrei sa intri in "Cocor Luxury Store" sa-ti iei un chilot de botezat, ai cam doua variante: ori mergi pana la terasa mitocanului de la parter, urci postamentul inalt de 20 de cm, parcurgi cei 10 m de terasa, cobori cei 20 cm de postament, and here we are! Semnul de pe perete (ramas, cu nesimtire, acolo) iti arata ca esti pe traseul bun pentru carucioare.
Sau, o a doua optiune, cobori cele 10 trepte care se afla intre trotuarul lateral (de pe strada Baratiei) si usa de acces din spate, si cand pleci le urci la loc. Sa mai spuna cineva ca "imperiul luxului din Romania" nu se gandeste la starea de sanatate si la conditia fizica a celor mai nefericiti dintre noi.

As fi incheiat articolul cu un indemn la boicot fata de "Luxury Store"-ul respectiv, daca realitatea "de la locul faptei" nu mi-ar fi aratat ca e boicotat prin firea lucrurilor, ca nu intereseaza pe nimeni magazinul ala. E atat de pustiu incat faptul ca e inca deschis ma face sa ma gandesc ca spala bani. Totusi, asta nu justifica in niciun fel nesimtirea... De-aia n-are ursul coada...

vineri, 24 iunie 2011

Cu plodul la carciuma

V-am mai spus ca Vladut se simte minunat la restaurant. V-am spus si ca eu nu ma omor cu gatitul (pentru ca risc sa omor pe altii, ce sa-i faci, daca nu-i talent, nu e si basta). Ei, in combinatia asta, iesim destul de des sa mancam in oras (dar destul de rar fata de visul meu de a manca zilnic la carciuma - si a trai la hotel, da, stiu ca v-am mai spus). Bine, acum sa nu va imaginati ca imi duc plodul la fitze, asa ca sectorul de localuri care servesc vita japoneza hranita cu ciocolata si batuta cu bambus e complet neacoperit. Dar in cele de rand, unde pot sa manance 2,5 oameni cu 50 de lei daca se straduiesc, mergem des.

Ceea ce ma scoate din sarite la restaurantele din Romania, sau macar din Bucuresti, ca nu stiu starea de fapt in restul tarii (dar mi-o pot imagina) e faptul ca nu au scaune pentru bebelusi. Mai mult, cand ii intrebi de asa ceva au o privire confuza in prima faza, nu inteleg despre ce vorbesti apoi, cand vii cu detalii, fac ochii mari de parca i-as intreba de "etnobotanice" si scutura ferm din cap : "A, nuuuu, nu avem asa ceva". De aici nu pot trage decat doua concluzii. Prima: ca romanii nu isi duc plozii la carciuma. Cred ca e partial adevarat, ca am auzit foarte des teoria conform careia "nu stiu ce pun in mancare, mai bine ii fac eu acasa ca stiu ca e proaspat". Nu inteleg teoria, in epoca presei care abia asteapta o toxiinfectie alimentara ca sa faca si ea un pic de audienta.  Adica... am vazut acum vreo saptamana, la un jurnal, un reportaj despre niste imbolnaviri intr-un targsor de cateva mii de suflete. Mi-e clar ca o astfel de intamplare in buricul Bucurestiului ar cere o editie speciala, cu Adelin Petrisor cu halat alb si boneta, transmitand live din bucataria "criminala". Ma rog, sa trecem peste, ca am o mama care e inspaimantata de moarte de diaree si se teme de moarte de mancarea de carciuma, asa ca stiu ca argumentele rationale nu functioneaza.

A doua concluzie (care nu o exclude pe prima) este aceea ca, daca isi calca totusi pe suflet si isi duc plozii la carciuma, nu ii pun in scaune. Si asta cred ca e in multe cazuri adevarata, ca si in restaurantele care au scaune de copii mi-a fost dat sa vad des imaginea- emblema a mamei care alearga dupa plod cu "Hai, mami, ia un cartofior". Nu mai comentez, ca am facut-o in alte dati. Bun, deci scaunele de masa sunt inutle, de-aia nu exista. Pentru minoritatea copiilor care sunt invatati sa manance in locul special amenajat pentru asa ceva (scaunul de masa, pe numele lui), a-i pune sa manance in brate sau in fuga echivaleaza cu o masa distrusa si pentru ei, si  pentru parinte. Da, copiii de 1-2 anisori sunt fixisti, ce sa facem, domnilor patroni si angajati ai restaurantelor?

Pentru ca Vladut e unul dintre acesti copii, optiunile noastre de iesit sa mancam sunt reduse drastic,  la carciumi cat sa le numaram pe degete. Dar o sa va scriu impresiile mele despre fiecare, inclusiv optiuni de meniu.

1. La Mama. Au scaune de Ikea, ceea ce e bine. Au, cel putin teoretic, destule chestii "child safe" in meniu. Carne la gratar si la cuptor, peste, salate din care se pot alege alimente pe care le mananca copilul, garnituri diverse, mamaliga cu branza de vaci si smantana pentru cei care mananca. Din pacate, dupa cativa ani de glorie in care toata lumea "buna" manca la ei, in unele dintre restaurantele lor se gateste infect. Sau, ma rog, depinde de tura de la bucatarie, ca mi s-a intamplat ca in acelasi restaurant sa mananc alternativ bine si prost. Cand zic ca se gateste infect ma refer la chestii gen mamaliga nefiarta, mancare fara gust sau scaldata in ulei  etc.

2. City Grill. Deocamdata e preferatul nostru pentru mers cu piciul, in special cel din Centrul Vechi.  Si ei  au destule feluri de mancare adecvate, in mare masura aceleasi cu "La Mama" (de altfel cele doua seamana extrem de mult, fiind vorba de acelasi lant ai  caror actionari s-au certat si s-au despartit la un moment dat). Au scaune relativ "desperecheate", chiar ne intrebam daca a adus cine nu i-a mai trebuit cate un scaun de copil de pe acasa, unora le lipsesc centurile, dar e bine ca le au. Am vazut diferente intre restaurante, in unele se gateste mai prost (de exemplu in cel din Carrefour Feeria mancarea e mediocra, in timp ce in Centrul Vechi ni se pare chiar buna), dar n-am nimerit nimic "de nemancat" la ei.

3. Buongiorno. E "fratele" cu specific italian al lui City Grill, asa ca e valabil cam tot ce am scris despre acesta.   In meniu, aceleasi optiuni: carne, peste, legume crude sau fierte, cu bonus: un soi de pizza nepicanta si fara mezeluri care poate fi incercata din cand in cand.

4. Pizza Hut. Yes, I  know, da' nu-i musai sa le dati pizza cu salam. Are marele avanntaj al Salad Bar-ului de la care puteti alege ce vreti si ce stiti ca mananca piciul, dressingul e separat, deci e ok. Eu i-am mai dat lui Vladut frigarui de pui si paine cu mozarella.

5. KFC. Cele din mall-uri nu au scaune de masa, restaurantele propriu  zise au. Nu prea sunt optiuni de mancare, dar au si ei vreo 2 variante de salata fara dressing "incorporat", porumbul fiert si orezul fiert la aburi cu legume, pe care Vladut il mananca cu mare pasiune.

6. Nordsee. Are niste scaune de copii care nu au tavita si nu prea se potrivesc cu inaltimea meselor (in sensul ca fiu-miu ajunge mai degraba cu picioarele la masa, nu cu mainile), dar bine ca le au. Din pacate nu au decat peste si, cum fiu-miu nu e mare mancator de peste, mergem rar. Bune garniturile de orez sau legume.

7. IKEA - pe asta cred ca o stie toata lumea, asa ca nu insist. In general se gaseste mancare sanatoasa (mai putin meniul "pentru copii" din pui pane si cartofi prajiti). Exista somon la aburi, piept de pui cu legume, chiar si chiftelutele mi se par ok mancate ocazional pentru ca nu sunt prajite. Ne placea maxim salata cu pui, dar n-am mai vazut-o de mult.

8. Mc Donalds's. Nu am fost decat o data, cand se lasase un ger brusc si fiu-miu urla simultan de foame si frig. Au scaune, n-au mancare pentru copii (sau, ma rog, n-au mancare pe care sa i-o dau eu lui fiu-miu). Atunci i-am luat salata greceasca, a fost singura optiune decenta.  Mai  au mere uneori, da' n-au cutite, asa ca nu am putut "presta" ca nu umblu cu brisca in poseta.

Cam astea sunt locurile in care pot merge cu piciul. Noi ne descurcam, deocamdata, pentru ca City Grill-ul are meniul mare, dar daca mai stiti restaurante (musai cu scaun de copil) cu preturi de bun simt si mancare buna, va astept cu sugestii. :)

Later Edit: Eu am uitat sa scriu pentru ca Vladut nu serveste, dar mi-a amintit Catalina:  primele trei restaurante au si supe/ciorbe. :)

joi, 23 iunie 2011

The dark side of the moon...

Exista si o parte proasta in a avea copii. Si-anume ca esti responsabila pentru ei, nu-ti (mai) poti trai viata ca o hippioata care nu da doi bani pe valorile materiale si de prestigiu ale lumii in care traim. Un copil trebuie hranit sanatos, strica hainele si ii mai  si raman mici repede deci  are nevoie de altele (si multe, ca murdareste 2 randuri pe zi), trebuie dus  la clinica privata ca la spital se duce  cu o boala si se intoarce cu 5, trebuie sa-i asiguri bona sau gradinita privata si tot asa. Daca, atunci cand esti doar "tu cu tine", poti decide sa faci niste sacrificii ale caror urmari ti le asumi, cand apare copilul treaba nu mai e asa simpla. Vrand, nevrand, trebuie sa intri in "randul lumii".

Sa va explic: se poate spune ca am fost toata viata putin ciudata. In ochii altora, desigur, ca pentru mine sunt perfect normala, dar asta cred ca e irelevant. Am suportat foarte greu constrangerile si regullile semi-arbitrare impuse de altii, pentru ca, undeva pe drum, libertatea a ajuns sa fie valoarea centrala (sau cardinala, cum ma invatau in scoala) a vietii mele. Stiu ca acum suna a bullshit, dar voi explica.

Mi-am ales meseria ca un compromis intre ceea ce mi-as fi dorit eu sa fac (filologie) si ceea ce si-ar fi dorit parintii mei care plateau facturile si erau proprietarii casei in care stateam, deci nu prea aveam de ales. Nu mai stiu exact ce optiuni li se pareau lor cele mai bune atunci, presupun ca drept, ASE, chestii d-astea din care erau convinsi ca puteam castiga bine si accede ierarhic pana la CEO, daca nu mai sus prin guvern. Erau convinsi, de asemenea, ca filologia e cea mai proasta alegere si "sa stai toata viata sa predai romana pentru niste tampiti pe un salariu de rahat" inseamna sa ma ratez, asa ca datoria lor de parinti le impunea... sa ma salveze de mine insami. Intr-o zi urma sa le multumesc (n-o fac...) Asa ca, la "negocierile" care au urmat, psihologia a reusit, intr-un fel miraculos, sa castige aprobarea - bineinteles, pentru ca ai mei auzisera de primii HR manageri prin corporatiiile nou patrunse pe piata romaneasca, absolventi de psihologie. Era o meserie cu care ma puteam, eventual, angaja intr-o "firma mare" cu multi bani, deci era buna. Evident ca eu aveam cu totul alte motive sa dau la acea facultate, chiar daca erau tampite si naive, ca la 19 ani perceptia despre "psihologie" e in general una... cioraniana, tenebros-depresiva, te zbati inca in depresia adolescentei si te atrage domeniul ca un loc unde poti gasi Marile Raspunsuri (ceea ce e profund gresit, dar nimeni nu intelege pana prin anul 3 chestia asta).

Ghinionul a facut ca, la un moment dat, nici eu nu mai stiu cand, meseria asta sa-mi placa. Spun "ghinion" pentru ca, probabil, daca as fi ajuns la concluzia ca e o greseala si nu-i de mine, probabil ca m-as fi indreptat singura spre lumea corporate ca sigura iesire onorabila din situatie, si discutia asta nu ar mai fi avut loc. Dar nu s-a intamplat asa. Culmea e ca sunt un psiholog bun si mi-a placut intotdeauna sa-mi fac meseria, atat de mult incat am avut luni intregi in care am facut voluntariat curat, care nici macar nu putea fi trecut in CV fiindca nu era ceva oficial pe care sa-si puna un sef stampila si sa poata fi dovedit. Mergeam, pur si simplu, intr-un spital supraaglomerat in care lucra prietena mea si vedeam o parte din pacientii de care ea nu avea timp. Clandestin.

Bineinteles, dupa licenta, ai mei m-au sfatuit sa ma angajez "steluta" la Vodafone sau la Orange (pe atunci Connex si Dialog), ca sa imi fac intrarea in firma si sa pandesc un post bun. Eu n-aveam nici cea mai vaga intentie nici sa explic intr-o casca, 8  ore pe zi, unor tampiti cum sa foloseasca o chestie cu 15 butoane, nici sa ma zbat sa intru intr-o companie care sa ma oblige sa port taior si toc de 5 cm o viata, deci am zis pas. M-am dus si m-am angajat in singurul loc in care am reusit: la un cabinet interscolar in Rahova. Eram incadrata ca profesor suplinitor in cartea de munca si salariul era o  gluma buna. Imi amintesc ca, vreme de cateva luni, hrana mea de baza a fost stevie cu paine. Era primavara si stevia era cea mai ieftina chestie pe care o gaseam in piata. imi luam cate 10 legaturi din care faceam o cratita de mancare si o paine "turceasca" si supravietuiam asa vreo  2-3 zile. Ocazional imi mai aducea cate un parinte oua  sau carne (prin zona care mi-era alocata oamenii aveau gospodarii) si  asa mai bagam si  cate o proteina. Dar eram fericita. Mi-e greu sa explic de ce, ca nu e ceva ce poti explica schematic, cu liniute la capat de rand, dar imi placea ce faceam si ma bucuram de fiecare progres minor al copiilor acelora.

Apoi am gasit un job temporar intr-un spital de copii, la sectia de neuro. Era postul unei tipe plecate  din tara cu sotul ei pentru vreo 2 ani, in concediu fara plata. Socul emotional a fost imens (si nici acum, dupa aproape 10 ani, nu mi-a trecut complet, inca mai am spaime din perioada aia care ma bantuie cand ma uit la propriul copil), e tare greu sa intri intr-o lume in care cam 75% dintre oamenii pe care ii vezi sunt copii bolnavi si fara sanse de recuperare completa. Totusi, dincolo de faptul ca vreo 6 luni cand plecam de la serviciu eram atat de epuizata emotional incat nu mai vedeam pe unde merg si uneori plangeam tot drumul spre casa, iar noaptea mi se intampla regulat sa visez copilasii pe care ii vedeam ziua, jobul respectiv ma facea in mod straniu fericita. Iar, mi-e greu sa explic de ce. Nu era nimic spectaculos, nu faceam bine niste copii cu o simpla atingere, desigur, dar niste progrese, infime pentru noi cei sanatosi, in lumea lor trista insemnau mare lucru. Asa ca simteam ca tot ce fac are un sens, copiii ma iubeau, parintii lor la fel, iar eu eram implinita. Mai putin financiar, desigur, si pentru ca programul era oficial de 7 ore pe zi, neoficial chiar mai scurt - prin bunavointa colegelor - mi-am mai luat un al doilea, part-time, la un centru de recuperare pentru copii cu handicap al unei primarii de sector.

La respectiva primarie (in Directia de Asistenta Sociala) am ramas si cand s-a intors doamna careia ii tineam locul in spital. Am lucrat, pe scurt, vreo 5 ani  la asistenta sociala, trecand prin mai multe servicii propriu-zise. Am lucrat cu copii, adulti cu handicap, batrani, am facut munca de teren, munca de birou, treburi administrative (inclusiv plati de zeci de mii de lei lunar), evaluari, consiliere pentru beneficiari si familii. Peste tot mi-a fost bine, ma simteam bine intre colegi, ma intelegeam bine cu sefii - ieseam in oras impreuna, ne vizitam acasa, imparteam mancarea de pranz si tigarile, imi placea ceea ce fac (iar chestiile neplacute erau destul de rare ca sa nu le simt). Apoi m-am angajat intr-un ONG foarte cunoscut, activ in domeniul protectiei copilului in tarile in curs de dezvoltare. Am lucrat cu copii abandonati, copii traumatizati, mame defavorizate social, asistenti maternali. Inca imi placea ce faceam, chiar daca aici au aparut mai multe chestii "indigeste" de inghitit (fundatia era sustinuta de un grup de neoprotestanti americani si parte din politica era sa particip la o slujba baptista o data pe saptamana, chestie care nu m-a miscat catusi de putin, dimpotriva, numaram minutele). Dar si aici mi-era bine pentru ca-mi faceam meseria.

Apoi... intai am intrat in UE si sponsorizarile pentru actiuni caritabile au scazut brusc (teoretic aveam acces deja la fonduri  europene si banii aceia puteau fi folositi in alte tari), deci fundatia a intrat in impas. In plus, a fost momentul in care am decis ca vreau copilul, ceea ce schimba perspectiva asupra lucrurilor. Am decis ca e momentul sa ma declar invinsa si sa ma indrept spre HR. Am facut un curs de calificare si mi-am cautat de munca.

N-am de gand sa fiu modesta: chiar sunt un recruiter bun. Toti oamenii pe care i-am gasit eu au facut treaba buna, s-au integrat in echipe si managerii au fost multumiti de ei. Un interviu de angajare e, pana la urma, tot o evaluare a profilului, cum am facut mii in anii de munca pre-business. Sunt un recruiter bun pentru ca nu am pornit in meserie invatand "recrutarea si selectia personalului in 7 pasi simpli cu 10 intrebari prestabilite", ci dupa ani de experienta in a descoperi in oameni lucruri pe care nici ei nu le vad.  Nu in sensul rau si "hollywoodian", evident, nu "scanez" oamenii uitandu-ma la ei, dar am invatat, in tot timpul asta, sa descopar care ar fi reactiile si comportamentele in anumita situatie. Am invatat sa inteleg si dinamica grupului in care un om ar trebui sa intre, profilul celui care s-ar integra cu usurinta acolo. Ma impac, pana la urma, si cu treaba administrativa, cu contracte, carti de munca si legislatie, pentru ca sunt organizata si am ceva experienta, deci o fac usor. Dar, din prima zi in care am pus piciorul intr-o firma, mi-a fost  clar ca sunt un alien in lumea aceea. Nu inteleg lumea business, gandirea mea nu e "profit-oriented", nu ma motiveaza aceleasi  lucruri ca pe colegiii mei. Nu pot  intelege de ce naiba trebuie sa comunic cu colega de birou prin mailuri si nici de ce sefa trebuie sa aprobe daca dau un formular gol cuiva din alt departament - desi stiu ca asta scrie in politica departamentului. Nu inteleg de ce trebuie sa imi petrec jumate din activitate scriind rapoarte despre ceea ce fac sa-mi merit banii, cand altfel stie toata lumea  ca am angajat 15 oameni intr-o luna in departamente diferite.   Nu inteleg nimic din politicile firmelor in general. Ma rog, inteleg ce scrie acolo, nu le inteleg rostul.
In plus, cum spuneam, nu ma motiveaza acelesi lucruri ca pe ceilalti. Inttr-o companie intri cu gandul sa promovezi. Cu cat mai sus, cu atat mai bine. Inteleg de ce isi doresc altii asta si care sunt avantajele (financiare, de prestigiu etc) ale unei functii de conducere. Dar eu nu-mi doresc sa fiu asta. In scurtele momente in care am fost "loctiitoare" de manager plecat in concediu mi-a fost clar ca nu e ceea ce vreau sa fac. Eu vreau sa-mi fac meseria si-atat, nu ma intereseaza sa respir aerul rarefiat al puterii, sa particip la luarea deciziilor in privinta politicilor, nu stiu si nu vreau sa invat sa gandesc in termeni de buget si cost/profit. As putea, desigur, sunt fata desteapta, dar nu imi doresc asta.

Iar chestia asta imi face probleme si in a-mi gasi un job mai bun: in mod normal sunt "calificata" pentru mddle management, si cand spun ca nu-mi doresc asta cel  din fata mea se uita suspicios la mine. Stiu ce gandeste. Sunt vreo 3 variante: ori mint pentru a lua jobul apoi incep sa-mi "sap" seful, ori nu am incredere in mine si nu-mi stiu valoarea, ori ma voi razgandi cu prima ocazie cand mi se va oferi un job de manager si ii las balta. Si nu-l pot condamna, pentru ca in 99% dintre situatii e una dintre cele 3. Adevarul meu intra la "altele - 1%". Dar asta nu il face mai putin adevarat.

Peste 2 luni fara cateva zile va trebui sa ma intorc la munca. Ar trebui sa incep sa-mi caut un job nou, dar mi-e groaza si de simplul gand de a face asta. Nu vreau sa ma intorc in lumea aceea. Mi-e dor de copiii mei, de joburile mele de hippioata care vrea sa faca bine. Mie-e dor de amaratiii mei. Dar, desi ma amagesc cu gandul ca am de ales, ca m-as putea intoarce de unde am plecat acum 5 ani, stiu ca de fapt decizia e luata. Vladut trebuie sa mearga la gradi privata. Vladut trebuie sa manance sanatos, sa mearga la medici, sa-i fac investigatii medicale in conditii de igiena, sa se joace, sa se imbrace, Vladut vrea bicicleta...  E copilul meu si mi l-am dorit, il iubesc mai mult ca orice pe lume si acesta e pretul pe care trebuie sa-l platesc.

So, I took it off my sistem now. Mi se rupe sufletul numai cand ma gandesc ca peste nici 2 luni va trebui sa-mi las copilul acasa si sa ma duc intr-o lume in care ma simt straina. Dar trebuie sa o fac....

Apreciez daca a avut cineva rabdarea sa ajunga pana aici cu lectura, desi imi imaginez ca nu vor fi prea multi... Si apreciez orice parere venita de la voi.

miercuri, 22 iunie 2011

A Beautiful Journey

Cu trei ani in urma a inceput cea mai frumoasa "calatorie" din viata mea. Pe 22 iunie 2008, intr-o duminica torida, s-a "intamplat" nunta noastra.  O duminica, pentru ca nu am avut rabdare sa mai asteptam un an ca sa prindem o sambata (frate, ce organizata e lumea din ziua de azi, eu inca ma minunez de ideea de a-ti pregati nunta mai bine de 1 an).

Eu nu stiu sa fac declaratii si sa scriu "poezie in proza" pe tema amorului. Banuiesc ca nu e ceva foarte complicat si cu ceva efort as reusi, dar ma retine un simt exacerbat al ridicolului, cred. Voi spune doar atat: cu bune, cu rele, atunci a inceput perioada cea mai frumoasa din viata mea. Indiferent prin cate incercari si greutati am trecut in acesti ani, sunt convinsa ca fiecare dintre noi a facut cea mai buna alegere si a gasit partenerul perfect pentru a-si petrece "eternitatea". (da, sunt modesta rau!) Macar pentru ca din ADN-ul meu si ADN-ul lui a iesit cel mai simpatic, dulce si destept copil din lume, pe care il crestem frumos si fericit si sunt sigura ca, in toata lumea asta mare, nu as fi putut gasi un tata mai bun pentru Vladut.

Habar nu am unde ne va duce viata, dar sper sa fie o calatorie la fel de frumoasa si de acum inainte.

marți, 21 iunie 2011

Recomandare: Puiul fara hormoni.

Poate ca multa lume stia deja de el si am venit si eu ca tuta la "spartul targului", dar eu am afllat cu mare bucurie abia sambata (de la o mama din parc, uite de ce e bine sa mai si interactionezi :))) ca exista, in comert, la pret (aproape) normal o marca de pui crescuti fara hormoni si alte minuni. Se numeste Coco Rico si sunt produsi la Buzau, (cred ca) se gasesc aproape peste tot si, fara sa fie certificati ecologic si fiind tot "stresati" (= crescuti in baterii), nu mananca hormoni de crestere, aditivi alimentari si faina de oase. E un upgrade, ca tot se vorbestte din ce in ce mai des de ravagiile pe care le fac hormonii din carne si asupra copiilor, si asupra noastra. Eu am luat o caserola de pulpe din Mega Image cu 15 lei/kg. Sunt mai micute (logic) decat media si cam uratele (adica au pene dar nu m-a deranjat ca le-am scos pielea) dar ma simt mai usurata stiind ca am gasit o solutie sa nu mai risc sa-i cresc sani copilului meu...

Pentru ca stiu ca multa lume nu are acces la pui crescuti traditional si nu isi permite, in mod realist, sa cumpere carne bio din comert, sper sa va fie de folos recomandarea. De asemenea, daca mai stiti surse de alimente "curate" la preturi decente, va rog sa ni le impartasiti.

Cum ne educam fetitele?

Nu, stati linistiti, n-am nimic sa va anunt legat de chestia asta. Dar eu sunt mama de baiat si probabil ca, asa cum imi zicea lumea cand a aflat ca voi avea baiat, sunt nascuta pentru asta... Si, desi au fost perioade inainte de a afla sexul viitorului copil, in care ma vedeam cumparand rochite si bentite pentru ca sunt "cute", sunt convinsa ca Vladut a fost baiat pentru un motiv intemeiat si daca as mai face unul probabil ca tot baiat as vrea sa fie.

Acestea fiind spuse, marturisesc ca nu inteleg nici moarta felul in care gandesc (unele) mame de fetite. Lasand la o parte tabloul "clasic" deja, al fetitei aduse imbracata ca de serbare la locul de joaca (preferabil in alb si roz pal) apoi certata daca se joaca in nisip sau se da pe tobogan (ca se murdareste), zilele astea am avut parte de doua episoade care m-au pus pe ganduri.

Primul- o fetita de vreo 4 ani, venita in parc cu mama si sora mai mare. Nu as fi avut treaba cu ele, probabil ca nici fiu-meu, daca n-ar fi fost singurii copii din parcul Ioanid la momentul in care am ajuns eu, fugarita de juniorul care se asezase grabit in carucior sambata la 9 dimineata si incepuse sa strige "pa! pa!". Ei, fetita cea mica (evident hiperprotejata si ... "bebelusizata" de maica-sa care o dadacea in fiecare secunda si nu o lasa sa miste in absenta ei) statea pe banca si Vladut s-a asezat in nisip in fata ei, cu lopatelele, vorbindu-i pe limba lui si gesticuland a chemare. Fetita a luat o mutra dezgustata si i-a spus: "Eu nu ma joc cu baietii!"
Auzind-o, am ramas fara replica. Cred ca m-am si holbat, de fapt. Vreau sa zic... la 4 ani cat parea sa aiba ea, un copil abia incepe sa inteleaga ca baietii au... cuc si fetele altceva. Cu siguranta nu e constient inca de diferentele de sex-rol si alte subtilitati, deci mi-era clar ca fusese invatata (direct sau indirect) ca nu trebuie sa se joace cu baietii. Dar de ce, Doamne iarta-ma, ti-ai invata fetita la 4 ani sa nu se joace cu baietii? Presupun ca nu pentru a o feri de un viol (desi nimic nu e imposibil, ca maica-sa i-a raspuns ceva de genul "El e bebelus, poti sa te joci cu el"), ca e greu de crezut ca un baietel de varsta ei ar fi mare taur comunal. Or manca ei pui cu hormoni, ar nici chiar asa. O fi invatat-o de acum de teama ca "o scapa din mana" mai tarziu? A fost prevazatoare? Sau nu o lasa sa se joace cu baietii pentru ca sunt rai si se bat (desi afirmatia asta e eronata din punctul meu de vedere, fiu-meu si-a luat bataie la joaca pana acum exclusiv de la fetite, intoteauna degeaba). Pentru ca alearga si se murdaresc? Sau ca sa nu-si strice reputatia?
Nu, chiar nu-mi trece prin cap vreun motiv pentru care mi-as invata fetita sa nu se joace cu baietii, daca as avea una. Dar, cum spuneam, nu prea pot sa ma pun in pielea unei mame de fata din punct de vedere al educatiei sexuale (sau "de gen", ca asa e corect acu'), chiar daca stiu teoria imi lipseste complet empatia, habar nu am cum e sa-ti cresti fata in anul de gratie 2011 si ce spaime iti poate da asta. Si pentru ca multe dintre cele care citesc si comenteaza pe aici sunt mame de fetite, poate ma dumireste si pe mine cineva: voi va veti creste asa fetitele? Le veti invata ca baietii sunt rai si nu trebuie sa se joace cu ei/?

Al doilea episod s-a petrecut aseara, in Kiseleff. Plouase cu ceva timp inainte si Vladut facuse turte de nisip ud (cu o fetita, de fapt, deci ce va voi povesti in continuare nu e, totusi, o regula), mai si cazuse de 2-3 ori, asa ca era murdar de pamant pe maini, picioare si hainute. La un... "device" d-ala cu tobogan, sfori si plase (nu stiu cum se numesc ele, de fapt) s-a intalnit cu o fetita tot de vreo 3-4 ani, venita in parc cu bunicul. El e destul de sociabil si dornic de companie in perioada asta, asa ca a inceput iar sa "vorbeasca" pe limba lui cu fata. Bunicul i-a zis "Uite, baietelul vrea sa se joace cu tine", dar ea luat o expresie contrariata si plina de dezgust si i-a raspuns "Dar e murdaaaar!". Bunicul i-a explicat ca "asa sunt baietiii, se joaca si se mai murdaresc", dar pitica a ramas neinduplecata in dispretul ei: "Eu nu ma joc cu el ca e murdar!". Eu v-am spus parerea mea despre murdarire si (zic eu) ar fi fost aceeasi si daca Vladut ar fi fost fata, dar poate e ceva ce nu inteleg, as ca va astept pe voi sa-mi spuneti: chiar e firesc ca o fetita sa fie atat  de dezgustata de niste pete de noroi? Ca nu e vorba de murdarie corporala, de aceea mi-e si mie sila si sunt sigura ca ii voi transmite si lui Vladut dispretul meu pentru jegul de nespalare. Dar noroiul?!?
Poate nu mi-as fi pus problema atat de ... "gender related" daca nu as fi vazut, la 5 metri mai incolo, o alta scena: o mama (imbracata normal, de parc, deci e exclusa posibilitatea de a fi fost in trecere, in drum spre vreo nunta de luni seara) cu o fetita de vreun anisor, care abia invata sa mearga, imbracata intr-o rochita lunga de matase gri-argintie, genul "de gala", cu balerini din satin fuchsia cu funde mari, pe care o tinea numai pe sus, pe plase, ca sa nu ajunga la noroi si sa-si murdareasca pantofiorii. OK, recunosc, fetita era tare dragalasa, dar ideea de a o aduce in parc dupa ploaie "ca scoasa din cutie" numai pentru a o feri apoi de orice urma de noroi  nu prea incape in mintea mea.

Chiar astept parerile si comentariile voastre: fragmentele de realitate pe care vi le-am povestit sunt atat de aberante pe cat mi se par mie, sau exista diferente esentiale intre a creste o fetita si un baietel, si nu judec eu bine lucrurile?

vineri, 17 iunie 2011

"The Good Enough Mother"

Nu-s eu aceea (de fapt, sper ca sunt, dar nu desprre asta e vorba). E un articol "din carti" in principiu, pe care incerc sa-l fac cat mai accesibil si... placut, sper sa-mi si reuseasca. 


"Mama suficient de buna" e un concept introdus in psihanaliza copilului de catre Donald Winnicott, pediatru englez care s-a orientat la un moment dat in cariera lui spre psihanaliza. A ramas in urma lui o opera extrem de vasta si valoroasa, bazata in mare masura pe o cariera de 6 deceni de practica. A devenit cunoscut publicului larg in primul rand prin conceptul de "obiect tranzitional" (= paturica, jucaria preferata sau alt obiect de care copilul se ataseaza in cursul desprinderii psihice de mama) si cel despre care vreau eu sa scriu acum, "the good enough mother"

Winnicott a descris mama suficient de buna ca fiind o mama care "incepe prin a se adapta aproape total la nevoile bebelusului, si pe masura ce trece timpul, se adapteaza din ce in ce mai putin complet, in mod gradat, in acord cu abilitatile tot mai bune ale copilului de a face fata esecului" (traducerea e a mea, nu o aveam pe cea oficiala acum). Cu alte cuvinte, daca la cateva zile de la nastere o mama suficient de buna il va lua in brate pe bebelus de indata ce plange, peste un an nu va mai sari la fel de prompt atunci cand vrea sa se ridice de jos, de exemplu, dandu-i astfel sansa sa acumuleze destula frustrare incat sa incerce sa o faca singur. 
Mama suficient de buna, spune Winnicott, ii creeaza in acest fel o senzatie de siguranta, control si omnipotenta copilului, precum si confortul de a fi "conectat" cu mama, pe care el le denumeste mediu securizant (sau "continator" - "holding enviromnent"). Acesta ii permite bebelusului sa faca tranzitia in propriul sau ritm catre o autonomie gradata. Dupa etapa initiala in care conexiunea dintre cei doi este totala, vine cel al "dependentei relative", in care copilul incepe sa isi inteleaga dependenta si sa invete ce inseamna pierderea. Indepartandu-se de copil in mod voit gradat, mama il ajuta sa-si construiasca in mod sanatos un simt al propriei independente. Esecul ei in a raspunde prompt fiecarei nevoi a copilului il ajuta pe acesta sase adapteze la realitatea externa. 
Ceea ce face o mama suficient de buna este sa ii dea copilului sau senzatia unei "eliberari" gradate, si nu socul unui abandon. Aceasta il invata pe copil sa prevada ce se va intampla in momentul urmator, fapt care nu-i rapeste total senztaia de control. Spre deosebire de o abandonare brutala care poate fi traumatica, "eliberarea" se va face in pasi mici si usor de acceptat pentru copil. In aceasta etapa intervine si rolul "obiectului tranzitional" (care poate fi orice, de la un colt de patura la o jucarie, pe care copilul il alege pentru a-i face tranzitia spre independenta mai usoara).


Spre deosebire de idealul de "mama suficient de buna", mai exista doua variante indezirabile. Mama  insuficient de buna poate, pe de o parte, sa nu reuseasca sa ii creeze copilului senzatia de omnipotenta si siguranta initiala, prin incapacitatea sau lipsa de disponibilitate afectiva (constienta sau inconstienta) de a se conecta la nevoile lui. Astfel, ea nu ii ofera acel "mediu securizant" de care are nevoie la inceputul vietiii, pentru a ii permite apoi sa isi castige independenta in mod gradat si natural. Acestea sunt, de exemplu, mamele care isi abandoneaza nou-nascutul in patut plangand zeci de minute, sau mamele prea stricte cu un program de masa, care ii refuza hrana in momentul in care o cere. 
Pe de alta parte, poate sa nu reuseasca sa ii dea senzatia de "eliberare" non-traumatica ulterioara, retragandu-si sprijinul prea brusc si prea brutal, ceea ce in ochii micutului va echivala cu un abandon. Un exemplu foarte concret este mama care la prima despartiire de copil pleaca o perioada indelungata de acasa si il lasa in grija unei persoane necunoscute pentru el. Sau, mai rau, cele care aleg sa combine intarcarea cu o plecare lunga in alta localitate. 


Desi rareori se intampla ca aceste esecuri ale mamelor in a asigura afectiv copiii sa aiba urmari dezastruoase si imediate, ele nu raman fara urmari in formarea imaginii de sine a copilului. Cel mai adesea copilul ramane in limitele largi ale "normalitatii", dar, in procesul de formare a identitatii, apar constelatii de complexe care vor duce, la un moment dat in viata, la comportamente indezirabile (auto sau heteroagresiune manifesta sau mascata, autosabotare etc). Winnicott descrie acest proces in termenul de formare a unui sine fals. El spune ca "sinele fals este, fara indoiala, un aspect al sinelui adevarat. Acesta il ascunde si il protejeaza si reactioneaza la esecurile de adaptare prin formarea unui pattern comportamental corespunzator esecului din mediu. In acest fel, sinele adevarat nu este implicat in reactie, conservand continuitatea fiintei" (tot traducerea mea)


Pe de alta parte, exista "mama perfecta", cea care, satisfacand in continuare la fel de prompt fiecare nevoie si cerinta a copilului pe masura trecerii timpului, nu ii permite acestuia sa se "desprinda" si sa isi dobandeasca independenta. In acest fel, copilului nu i se permite sa se maturizeze si sa se adapteze la mediu, ramanand in continuare un "bebelus" din punct de vedere afectiv si al imaginii de sine.


Intr-adevar, pare dificil sa gasesti mereu cea mai buna cale, cu atat mai mult cu cat e una dintre situatiile in care "mai mult poate fi mai rau". Din fericire, e vorba de un tip de comportament in care mama este "ghidata" de propriul inconstient, care o indruma sub forma intuitiei (sau "instinctului"), astfel incat in realitate cele mai multe mame reusesc sa se descurce absolut onorabil in a gasi calea corecta prin care sa isi ajute micutul sa isi "ia zborul". Ca o regula generala, intuitia materna este de cele mai multe ori indicatorul ideal (spre deosebire de sfaturile celor din jur, care sunt de regula nedocumentate si bazate pe experiente singulare ale altor cupluri mama-copil), iar "interventiile in forta" de retragere brusca a sprijinului, fie ca e el fizic-concret, fie emotional, nu sunt o idee buna la nicio varsta, cu atat mai putin in copilaria mica. 


PS: Sper sa va fie utila mica mea sinteza. Eu am hotarat s-o scriu pentru ca in ultimele zile au tot aparut in discutii idei de genul "cum e parintele ideal", "cum sa facem sa le oferim ce le trebuie", "cand se termina dependenta" etc. Si pentru ca, dintre toate lucrurile invatate in scoala, acesta a fost unul din conceptele care pe mine m-au ajutat cel mai mult in mod practic de cand am devenit mama. 

Despre mancare.

OK, recunosc, am un copil minunat, e cuminte  (pentru varsta lui), e rabdator, e intelegator, e istet, cum mai vreti voi, dar cand vine vorba de mancare este cosmarul oricarei mame (si ma gandesc cum ar fi cu o mama mai obsedata de reguli si control decat mine, ca eu inca sunt una destul de delasatoare). Pe scurt, el a stiut de mic ce a vrut si, mai ales, ce nu a vrut. Multa lume nu a crezut ca un copil de cateva lunite poate, de exemplu, sa nu mai aiba chef de un tip de lapte, dar chiar asa a fost. La un moment dat s-a hotarat ca nu ii mai placea laptele pe care i-l dadeam, si nu a mai mancat (spre disperarea mea, care ma gandeam deja la deshidratare si alte minuni) pana cand nu i l-am schimbat cu alta marca.  Alimente solide nu a vrut sa manance neam, pana cand nu si le-a putut baga el singur in gura bucati- si-am ajuns astfel la o forma mutant de baby led weaning nu musai din convingere, ci din lipsa de alternativa.

Apoi am incercat tot ce se putea incerca. Sa-i gatesc minunatii - multa munca degeaba. Sa-l infometez pana mananca ce-i dau - s-a intors impotriva mea, pentru ca ziua nu i-a pasat, dar noaptea a cerut sa manance de 4 ori. Sa merg la un medic specialist in nutritie- care, desi m-a impresionat ca abordare si ca intelepciune, nu mi-a oferit nicio solutie miraculoasa. Si, intr-o buna zi, am cedat si m-am resemnat. Tot aiurea mananca, dar eu nu mai sunt obsedata de hranirea lui si suntem amandoi mai veseli.

Ei, daca am putea manca fiecare masa la carciuma altfel ar sta treaba. Pentru ca singurele momente in care Vladut al meu a mancat bine la fiecare masa au fost concediile - am plecat de 3 ori pana acum si de fiecare data istoria s-a repetat. Daca iesim in oras si stie ca trecem pe langa un loc unde se mananca cere vehement sa intram acolo. Cu alte cuvinte, nu acasa. Ok, am inteles mesajul, gatesc naspa, dar chiar nu ne permitem restaurant de 3 ori pe zi. Si, ca sa intelegeti despre ce vorbesc, o sa va zic ce inseamna mesele lui Vladut (si ce-ar trebui sa insemne, desi majoritatea stie)

S-o luam cu inceputul: micul dejun. Dupa unele surse ar trebui sa manance fructe, dupa altele mancare consistenta: sandvisuri, ou, o cana cu lapte etc. In realitate, mananca ori  unul sau doua paharele de  Petit Suisse (un soi de branza proaspata mai grasa, eu o  iau de la Mega Image, or mai fi si alte marci), ori - mult mai rar- iaurt, ori- daca ar fi dupa el ar manca numai asta- fulgi de porumb simpli sau paine cu unt. Fructe mananca de vreo 2 ori pe luna, mai mult nu. Sezonul asta a mancat de 2 ori capsuni, o data cirese si s-a saturat.

La pranz ar trebui sa manance o carne sau un ou cu garnitura de legume, la ideea de ciorba am renuntat, dar ii ofer zilnic din mancarea noastra (carne sau omleta si legume) si le tranteste pe jos. El ar manca tot paine cu unt, dar cum nu primeste se resemneaza cu rosii si castraveti, masline si, mai nou, morcov ras pe razatoarea mica. Carnea nu e buna decat daca e de la "impinge tava" de la colt, sau de la supermarket gata preparata, omleta o accepta din an in paste, oua fierte nu mai mananca de vreo 3 luni, de peste nu se atinge niciodata acasa (nici macar de cel cumparat gatit). Mai mananca (preparate special pentru el, ca eu nu le mananc) spaghetti, tagliatelle sau alte paste lungi fierte si cu un pic de unt (daca pun sos s-a taiat filmul), orez si boabe de porumb. Una peste alta, sfarsim prin a-i da tot un Petit Suisse si mar (pe care dimineata nu-l mananca, dar la pranz e bun). Dupa masa de pranz urmeaza un lapte hiperdiluat (i-l fac asa ca sa nu depasim "ratia" zilnica ).

Next, masa de la 5 jumate e un "mutant", n-ar trebui sa existe daca m-as lua dupa carti. Ar trebui sa aiba o masa pe la 6 jumate-7, dar nu ne iesea schema asa. Masa de la 5 e in general o banana (sau doua, daca binevoieste domnul), mai rar un covrig sau un baton Fitness cu capsuni.

Cina ar trebui sa fie "la carte" ceva bogat in carbohidrati si proteine, gen gris cu lapte, orez cu lapte si alte chestii asemanatoare. Nici el nu le mananca, nici eu nu vreau sa-i dau asa ceva, asa ca am ajuns la compromisul de a-i da fie carne (daca a refuzat-o categoric la pranz), fie branza sau unt cu paine, rosii, castraveti sau un fruct (dar pe asta il accepta foarte rar).

La culcare (ceea ce inseamna 11 in general) ii dau un biberon de lapte cu niste cereale. Ar trebui sa se termine aici cu mancarea, dar nu-i asa. La 4 mananca iar (alt lapte diluat), la 7 mananca iar... Da, n-ar trebui sa i-l dau, e prea mult, se ingrasa de la el, etc. Dar el ar trai exclusiv cu lapte daca ar fi dupa el.

Acestea fiind spuse, e simplu sa intelegeti de ce a murit in fasa ideea de a publica retete. Nu mai gatesc pentru el de aproape 1 an, eventual gatesc pentru noi si ii ofer si lui. Dar, in general, refuza tot ce nu-i unul din cele 10 alimente acceptate.

Totusi, o statistica "dupa ureche" prin parcuri si  printre prieteni imi spune ca mai toti copiii de varsta lui mananca aproximativ la fel. Sunt fixisti, refractari la nou, se plictisesc la masa si, in general, cam toate mamele sunt stresate de alimentatia lor. Vladut poate e mai vehement in cerinte si refuzuri dar, una peste alta, nu difera prea mult de ceilalti. Din spusele familiei, eu am mancat intre 1 si 4 ani numai mamaliga si spanac, rareori acceptam altceva. Asa ca ... m-am resemnat si astept sa-i treaca.

joi, 16 iunie 2011

Pana de idei

De doua zile imi bat capul sa mai gasesc un subiect despre care sa scriu, si nu-mi trece nimic prin minte. De fapt mi-au trecut vreo doua, dar erau prea intime si prea controversate si am renuntat la ele. Nu stiu de ce, desi nu am fost niciodata genul de om care sa-si ascunda sentimentele pentru a fi agreabil, in momentul asta nu simt nevoia sa ... stau impotrva curentului, asa ca nu vreau sa scriu despre chestii intime si controversate. Si la altceva nu ma pot gandi.

A inceput sa-mi placa sa scriu aici, dar eu am fost toata viata o mare inconsecventa, am inceput zeci de proiecte pe care nu le-am dus la capat pentru ca imi pierdeam elanul. Nu vreau sa se intample si cu blogul acesta asa, dimpotriva, as vrea sa scriu cat mai mult, pentru a ramane peste timp un fel de marturie, daca il va interesa pe Vladut vreodata ce simtea si ce gandea maica-sa cand era el de-o schioapa.  Asa ca, va rog pe voi, cele carora v-a facut placere sa cititi ce-am scris pana acum, sa ma ajutati sa trec peste "criza": ce v-ar placea sa cititi? Ce vi s-ar parea interesant? Promit sa "tratez solicitarile" in ordinea  aparitiei si a aparitiei inspiratiei :))

marți, 14 iunie 2011

Despre lucrurile bune...

Cineva drag, care va deveni in curand mama, mi-a zis ca reactie la acest articol ca ar fi trebuit sa scriu mai mult si despre ce am castigat, sa incurajez viitoarele mame. Nu pot face asta. Nu se poate scrie in cuvinte multe ce inseamna copilul pentru mine (si pentru nimeni), fara riscul de a cadea in derizoriu, de a scrie un text plin de locuri comune si clisee, pentru ca nu exista, de fapt, cuvinte destule si nici eu nu am destul talent in a le gasi pe cele potrivite sa descriu ce inseamna Vladut pentru mine.
Nu pot sa spun decat atat: pana in ziua cand s-a nascut habar nu aveam ce inseamna fericirea deplina, doar cand l-am vazut, l-am mirosit si l-am pupat pe el am inteles ca nu e un concept gol de continut, numai bun de folosit in poezele de 2 lei. Exista  fericire, nu ca un continuum, ci doar momente de o intensitate atat de mare incat, daca ar dura mai mult, probabil ca ne-ar "arde". Momente scurte in care ti-e ingaduit sa arunci o privire in Paradis. Nu se pot descrie si, daca as face-o, pentru oricine altcineva ar parea banale, pentru ca SUNT in mod obiectiv banale, toti copiii fac aceleasi lucruri si, in principiu, mult timp nici nu prea reusesc sa faca mare lucru. Ceea ce le face speciale e iubirea mamei.
As putea spune multe daca m-as stradui, as putea spune ca mi-a schimbat insusi sensul existentei, dar toate ar fi vorbe goale pana la urma, ca nu as avea cum sa cuprind exact acele lucruri care inseamna esenta vietii noastre impreuna, si care sunt atat de imateriale incat nici macar nu s-au inventat cuvinte care sa le descrie in mod potrivit.
Deci, draga mea, nu-ti pot spune decat ca vei afla foarte curand si tu tot ce castigi cand in viata unei femei apare un copil.

Despre ploaie, joaca si... radacini.

Exista cateva chestii care ma fac sa ma intreb daca nu cumva sunt o mama rea.  Sau, ma rog, una insuficient de buna. Una dintre ele e ploaia, si vremea urata in general. Nu din cine stie ce motive filosofico-meditativ-bla-bla, ci pentru ca atunci cand e urat afara nu putem iesi afara, iar ideea de joaca in casa imi da fiori reci. Asa ca am avut mereu un respect invidios fata de mamele care "prefera sa stea in casa" cu copiii - si am cunoscut cateva care chiar nu ieseau cu zilele. Ce, Doamne, iarta-ma,  au ele si eu nu? Cum pot face asta fara sa ajunga la camera de garda- ori copiii la neurochirurgie cu traumatisme craniene, ori ele la psihiatrie cum simt eu dupa 3 zile de stat in casa? Daca nu intelegeti fobia mea pentru statul in casa, probabil ca intr-adevar e o abilitate care imi lipseste. Dar trebuie sa povestesc un pic mai mult, despre mama mea si despre Vladut.

Mama mea e o persoana pe care eu nu am reusit niciodata sa o inteleg. Suntem atat de diferite incat intre noi exista un soi de falie tectonica, nu prapastie. Pot numara pe degete momentele in care ne-am inteles cu adevarat una pe alta: in general, chiar atunci cand avem toata bunavointa din lume sa comunicam, sfarsim prin a ne certa pentru ca diferentele intre noi sunt prea mari si fundamentale pentru a ne putea pune una in pielea celeilalte. Pentru a fi corecta, mama m-a ajutat de multe ori si stiu ca atunci cand sunt intr-o situatie limta pot conta pe ea (in principiu ii e mai simplu sa ma ajute financiar decat fizic, dar o face si pe asta daca e musai). Dar in chestiile cotidiene, e imposibil sa ne intelegem, cum spuneam.

De exemplu, nu inteleg oricat as incerca lumea mamei. Valorile ei, lucrurile care ii plac etc. Nici ea pe-ale mele. Nu ar fi o tragedie, daca acum noi nu am sta intr-un apartament al ei in care nu locuieste, dar si-a adus ce a luat din vechea casa a bunicilor si alte chestii. Nu platim chirie, evident, ne mai scapa si de alte cheltuieli, dar nu putem muta/schimba/modifica nimic din casa.  Ei, casa asta e plina de "troace": A fost inghesuita in ea atata de multa mobila  incat sunt portiuni in care nu te poti deplasa decat intr-o parte pentru a trece pe langa ea. Mobila e veche de 1000 de ani si a adunat-o nu numai din casa bunicilor, ci si de pe la vreo 3 matusi si din vechea ei casa. Toata e masiva, din stejar in general, are modele complicate si un milion de unghiuri si colturi. Si, ca sa intelegeti mai bine, voi recapitula ce avem in sufragerie (care e una de bloc, deci de maxim 30 mp): 3 fotolii si o canapea mare cu cadru si brate late din stejar, 3 corpuri de biblioteca deschise si 1 cu geamuri, o masa joasa (nush la ce foloseste, ca e mare, nu-i masuta de cafea)  in mijloc, o masa "de mancat" extensibila la fel de mare, un balansoar, 6 scaune, o masuta inalta pe care statea o vaza, un bufet inalt cu 3+3 usi fara chei plin de farfurii, o... chestie (nu ii stiu denumirea) patratoasa, cu 2 sertare si un blat de marmura colturos, inca o masuta inalta, o masina de cusut Singer nefunctionala, o comoda de televizor, un scrin brancovenesc cu 2 milioane de colturi si 2 scaune set cu el. Da, toate astea intr-o singura camera, daca nu ma credeti pot veni cu poze doveditoare.

Am incercat sa negociez cu mama reorganizarea spatiului, dar n-a fost chip. In primul rand pentru ca ei asta i se pare o camera mobilata normal si considera ca Vladut trebuie sa invete sa traiasca intr-un asemenea spatiu. Apoi, pentru ca ea a restaurat mobila asta pe bani multi si considera ca in subsol s-ar distruge (si oricum nu mai e loc in boxa noastra din subsol, care e plina de alte troace de care "poate e nevoie undeva"). Si, nu in ultimul rand, pentru ca imi tot spune ca "astea sunt radaciniile voastre, mama, cum ai vrea sa renunti la toate astea si sa nu-i mai poti arata copilului astuia nimic din trecutul nostru?" Nu simt nicio legatura intre radacinile mele si scrinul matusii Margareta, probabil ca imi lipseste mie o bucata de suflet sau de creier. Nu simt nici macar cand dorm in patul bunicilor mei, in care am dormit jumate din copilarie. Transbordat in casa asta, nu acolo unde a stat el in copilaria mea, fara linistea si mirosul casei, fara zambetul bunicii si fara soba in care imi cocea bunicul nuci, el ramane un pat prea masiv, cam scurt si destul de incomod, in care nu-mi pot intinde picioarele ca lumea din cauza tabliei. Bunicii mei si amintirea lor  sunt lucrurile cel mai aproape de "radacini" pe care le-am avut vreodata in lume, dar nu simt ca mobila ii poate inlocui sau ca le pastreaza spiritul. In schimb, trebuie sa stau zi de zi cu sufletul strans, vazandu-l pe Vladut despre care se poate spune orice, numai ca-i prudent nu,  catarandu-se, tragand de si  alergand printre "radacini".

Ei, cand ploua, e foarte frig si e "de neiesit din casa", totul se transforma intr-o experienta care ma terorizeaza. Pentru ca Vladut e un copil cuminte si intelegator, dar are o energie care ar lumina o strada intreaga daca ar fi folosita corespunzator. Pentru ca nu il pot convinge sa faca ceva care sa nu presupuna alergare, catarare sau invartire pe loc, mai mult de 10 minute.  Joaca lui e in mare masura fizica la ora actuala.  Nu stiu cum fac alte mame in situatii d-astea si, cum spuneam, gandul ca ele se simt bine in casa, nu afara, ma complexeaza.  Ce le faceti, fratilor? Serios acum. Vladut deseneaza cate 5-10 minute, de exemplu, apoi se mai joaca cu cartonasele cu animale de la Mega Image, pe care le scoate din cutie si se uita la ele inca 5-10 minute, se mai uita la Teletubbies sau la avioane pe youtube tot cam atat... si se facu un sfert de ora, hai jumate daca are o zi buna. Si restul timpului? Ca va spun eu ce face al meu restul timpului: alearga, danseaza, face gimnastica, se joaca "de-a v-ati ascunselea", impinge caruciorul sau ladita de scule, se catara pe ce nimereste si incearca sa zboare, toate printre "radacinile" maica-mii. Ori, pentru mine, supravegheatul lui in casa e mai solicitant  decat daca as pilota o nava spatiala. Dupa o zi de ploaie in care am stat cu el in casa sunt epuizata fizic si privesc in gol vreo juma de ora pentru ca mi s-au scurtcircuitat neuronii de incordare.

Taica-su pare sa fie mai ok cu el in casa, dar cu taica-su Vladut nu alearga la fel de mult (habar nu am de ce...). Dar pentru mine e un cosmar. Si asta ma face sa am indoieli legate de capacitatea mea de a-l creste. Daca atunci cand ne plimbam, sau ne jucam in parc, chiar daca ne mai "certam" uneori, simt ca relatia noastra e una speciala si ne simtim bine impreuna, in casa se duc naibii toate astea. In casa ma transform intr-o mama isterica, care striga la 5 minute "mergi incet!", "ai grija la cap!", "nu mai merge cu spatele!", "nu te mai invarti!", "da-te jos de acolo!" Asa ca ma intreb, cu toata sinceritatea, ce le faceti, fratilor, sa fie linistiti in casa? Ce mare secret imi scapa? Sau sunt "radacinile" de vina si toti copiii sunt la fel? Nu, va rog, nu-mi recomandati jucarii, sunt inutile, dupa 10-15 minute de interes se transforma in alte obiecte bune de folosit ca scarita intermediara.

Deocamdata raman dependenta de accuweather si simt cum ma apuca disperarea la fiecare nor...

duminică, 12 iunie 2011

Viata cu Vladut- ce-am avut si ce-am pierdut...

In ultima vreme am tot vorbit cu viitoare mame sau cu... non-mame despre "ce inseamna sa ai copil", si cum se schimba viata dupa nastere, asa ca m-am gandit sa va scriu ce inseamna viata mea cu Vladut comparativ cu ce era inainte. Presupun ca nu este extrem de relevant, ca de la un caz la altul schimbarile pot fi mai mult sau mai putin dramatice, depinde in mare masura de mama, de cum e ea inainte si de cum intelege maternitatea...
Totusi, o sa fac o "lista" (pentru ca, daca as scrie un text pe tema asta, simt ca m-as pierde in detalii si as pierde esentialul):

Ce-am pierdut:
- dreptul la leneveala si bucuria de a ma trezi cand m-am saturat de somn. Pentru mine asta a fost partea cea mai grea, pentru ca sunt o persoana destul de comoda. Pentru cineva mai "vrednic" din fire, genul care se scoala la 7 dimineata ca asa ii place si careia ii e bine "mereu in priza" probabil ca e mai acceptabil.
- silueta - mi-am recastigat-o, intre timp, cu greu, dar sarcina si nasterea au insemnat "balenizare". Evident, e vina mea, nu a bietului copil care nu mi-a indesat mancare pe gat.
- abilitatea de a-mi face un make-up perfect in 5 minute si dea-mi indrepta parul cu placa fara oglinda in timp ce ma uit la un episod de sitcom de 20 de minute. Aproape ca nu mai stiu cum sa ma machiez (d'oh, am memorie cam proasta se pare) si  placa n-o mai pot pune in functiune decat noaptea, cand doarme dumnealui, daca nu vreau sa-l duc de urgenta la sectia de arsi. Nu sunt motive de suferinta, totusi, le-am trecut cu titlu de inventar, pentru ca intre timp am descoperit ca nu-s asa urata incat sa trebuiasca sa ma "tencuiesc" de cand ma dau jos din pat si ca parul ondulat poate arata dragut...
- prietenii fara copii. Asta nu cred ca i se poate reprosa cuiva - nici noua, nici lor. Pur si simplu s-a intamplat firesc in momentul in care lumea noastra a inceput sa insemne lapte, pampersi, baita de seara si altele asemenea. Nu i-am pierduut in sensul ca nu ne mai vorbim, dar nu mai iesim impreuna si ne vizitam foarte rar.
- filmele si serialele de fiecare zi. La TV nu ne-am uitat niciodata, dar aveam zilnic program de filme. A mai durat un pic dupa nastere, dar din momentul in care a devenit constient de ce-i in jur nu ne-a mai lasat, pentru ca lui nu i se par fun. Acum ne uitam seara la Teletubbies.

Ce as fi pierdut daca as fi avut inainte:
- going out nights. Nu a fost cazul, ca nu eram genul "clubber", dar imi imaginez ca acum n-as mai face-o, nu numai pentru ca mi-ar fi greu sa platesc bona ca sa ies in club, ci si pentru ca nu mi-ar mai arde de pierdut nopti. Stiu, totusi, ca unele mame nu renunta la iesitul de weekend nici in primul an al copilului. Nu stiu cum o fac, dar... sa le fie de bine.
- cariera. Nu sunt o workoholica si nici "career woman", nu mi-am dorit niciodata sa urc intr-o ierarhie corporatista or stuff, deci nu pot spune ca am pierdut asta. Dar, daca mi-as fi dorit-o, acum as fi fost in mare dificultate, pentru ca simpla intoarcere la munca mi se pare "heartbreaking", sigur nu as rezista sa imi vad doar seara copilul, dormind de vreo ora. Deci, fara overtime, ceea ce mi-ar sabota din start si definitiv sansele la o promovare daca mi-as dori-o. Si aici, unele mame reusesc sa avanseze in cariera, dar pretul e cel pe care l-am spus: sacrifica aproape tot timpul alocat copilului.
- seri romantice, weekenduri romantice, orice... romantic. N-am pierdut ca n-am fost- pentru noi culmea romantismului era sa mancam popcorn la un episod din "Grey's Anatomy" - in serile ne-romantice mancam popcorn la un episod din "Oz- Inchisoarea Federala". Dar daca am fi fost genul "sampanie pe blanita in fata semineului" nu cred ca am mai fi avut parte acum de asa ceva (PS: Eu n-am mai vazut Grey's Anatomy de cand am nascut, pe Oz il terminasem inainte :)))

Ce ma asteptam sa pierd, dar n-a fost asa:
- vacantele. Traiam cu ideea fixa ca e  foarte dificil spre imposibil sa plec cu copilul in vacante, cel putin in primii x ani din viata lui. Nu-i asa, Vladut pare a fi un traveller innascut,   in ultimul un an am fost plecati de 3 ori si, de fiecare data, a fost un inger de copil. Si nu, n-am plecat la all-inclusive-zacut-pe-plaja ci chiar ne-am plimbat.
- shopping-ul. My son is a shopaholic. E partenerul ideal pentru asa ceva, pentru ca are mai multa rabdare decat toti barbatii  din viata mea la un loc. E drept ca se mai joaca cu "marfa" si uneori trebuie sa cumpar diverse obiecte pe care nu mi le doresc numai pentru ca le-a umplut de bale si branza, dar... all in all, e mai bine cu  el decat cu ta-su prin magazine. Din pacate, bugetul  de shopping a scazut simtitor, dar ajungem la asta mai tarziu.
- mesele in oras. Vladut a "mancat la restaurant" prima data pe la 8-9 luni. De atunci am tot iesit, in principiu mananca mai bine la carciuma decat acasa (ok, mommy's not really a good cook), e cuminte si daca ii e foame in oras recunoaste terasele sau locurile unde se serveste mancare, ma rog, si cere sa intram.

Ce-am castigat:
- un stil de viata sanatos. Suna ca naiba, dar nu stiu cum sa-i zic altfel. Pe scurt, cand imparti mancarea cu copilul, te gandesti de 5 ori  inainte de a cumpara junk food, sau de a gati chestii nesanatoase si indigeste gen pane-uri, prajeli etc. Sau ar trebui sa te gandesti, ma rog. Prima data cand a vazut un cartof prajit, Vladut a bagat mana in farfurie sa guste. Desi detesta cartofii, ala i-a placut, si a fost sfarsitul cartofilor prajiti la noi in casa. Valabil si pentru ciocolata, chipsuri si alte chestii "sanatoase"
- responsabilitate si maturitate :D Poate o spun in gluma, dar e foarte serios. Eram teribil de risipitoare si  inconstienta inainte de a naste. Nu numai ca imi cumparam ingrozitor de multe lucruri inutile, ci mi se intampla des sa plec la munte/mare cu banii de lumina si intretinere, apoi sa nu mai stiu de unde sa imprumut. Acum ma gandesc serios daca am nevoie de o a treia pereche de sandale, de exemplu, pentru ca Vladut sigur are nevoie  de multe.
- abilitatea de a fi "up and going" in 5 secunde. Inainte "bootam" in vreo 10 minute, musai cu o cana de cafea. Acum imi ia maxim 5 secunde de la primul tipat sa ma execut. Un bun antrenament pentru o cariera de pompier, de care, de altfel, m-as lipsi cu mare drag.

Despre ce-am castigat pe alt plan nu voi spune nimic. Cei care au deja copii stiu si fara sa le spun, iar celor care nu au... e foarte greu sa le povestesc ce inseamna, de exemplu, cand un pui de om suparat striga "mmma-mma", se agata de gatul tau si isi sprijina capsorul mucios si plin de bale pe pieptul tau, suspinand...

joi, 9 iunie 2011

Dirt is good!



Una dintre cele mai bune campanii la detergenti ever, din punctul meu de vedere, si una dintre cele mai frumoase reclame cu/despre copii, care a reusit sa ma emotioneze de cand am vazut-o prima data (desi nu m-a facut sa cumpar produsul, reclama si ideea mi s-au parut geniale). Stiu ca e veche rau, dar nu am avut pana acum ocazia sa o privesc cu ochii  unui parinte care trebuie sa curete si sa spele dupa copilul lui, pentru ca asta ma interesa acum, nu partea de advertising la care nu ma pricep.

De ce am inceput cu asta? Pentru a ajunge sa va spun ca Vladut e cel mai murdar copil de la locul de joaca. Ma rog, nu chiar "cel mai", dar e in top.  El e intotdeauna acolo unde se fac tortulete de nisip, el se tavaleste pe jos si isi rastoarna galetusa in poala, el nu fuge si nu plange cand il murdaresc alti copii. Aseara a stat vreo 20 de minute si s-a jucat cu alti patru copii de varsta lui sau putin mai maricei, turnandu-si practic nisip cu lopatelele-n cap (ei se jucau "de-a ceva", nu am inteles eu prea bine de-a ce ca niciunul nu vorbea bine, dar practic asta insemna joaca lor). Bineinteles ca si ei, si noi, parintii "inconstienti" care nu le dadeam una peste mana sa nu se mai murdareasca, am fost priviti tot timpul asta de pe margine ca niste "freaks", vreo 2 mame au sarit si si-au smuls odraslele de la locul faptei sa nu cumva sa incaseze si ele nisip, dar copiii nostri erau atat de fericiti si se jucau atat de frumos impreuna la o varsta la care asta se intampla destul de rar, incat "pretul" distractiei (ceva nisip maturat de pe jos in casa si mai multa insistenta la baita) mi s-a parut infim.

Am fost mereu si voi fi mereu suporter infocat al murdaririi.  Prin murdarire copilul invata. Cand exploreaza lumea se murdareste - inevitabil, daca nu cumva e inchis intr-un mediu perfect aseptic. Fiecare noua "descoperire" e un nou prilej de murdarire, si mi se pare cel putin trist - o tristete ca a robotelului din reclama - ca un copil sa afle ce e nisipul, noroiul, iarba strivita, mancarea din castron, doar uitandu-se la ele, sub privirea vigilenta si vocea iritata a mamei care ii spune "Nu pune mana, ca te murdaresti!" N-o sa vorbesc despre imunitate, imbolnavire si bacteriile din mediu pentru ca, desi am o idee, nu e domeniul meu de competenta. Dar, din punctul de vedere al dezvoltarii, murdarirea este, fara indoiala, buna.

Copilul meu a invatat, in primul rand, sa manance murdarindu-se. Cu mult inainte de a porni in explorarea lumii, si-a explorat farfuria de mancare- a mea si a lui, drumul manutei de la castron la gura (cu mari aproximari la inceput, evident), textura bananei, a rosiilor si a firimiturilor de paine. Da, era murdar ca un porc, dar ne distram de minune si numai astfel a depasit etapa in care a refuzat complet si categoric mancarea.

Apoi a pornit in patru labe, ca un gandacel, sa vada ce e in jurul lui. Si a vazut tot: iarba, asfalt, nisip, gresia din mall-uri. Nu mi-a trecut niciodata prin cap sa il opresc "ca e murdar pe jos, merge lumea cu picioarele"- dar s-au gasit mereu in jur ingrijorati care-mi tot repetau asta. Apoi a pornit in picioare. Descult. Nu stia sa mearga cu pantofi, nu-i placeau si nici nu am insistat pentru ca mersul descult este bun, il ajuta sa paseasca natural, nu dupa cum doreste un producator sau altul de incaltaminte. Cand a acceptat prima pereche de incaltari mergea, deja, de vreo 2 luni, si a fost un soi de "ultima sansa", pentru ca venea frigul si urmau sa-i inghete picioarele.

Dupa primii pasi a descoperit parcurile de la alt nivel. Cel in care se juca si intalnea alti copii. Cateva saptamani a pipait nisipul, asfaltul, a bagat manutele in noroiul de toamna... era fascinat si fericit, pentru ca toate lucrurile care pentru noi sunt acolo "dintotdeauna", pentru el erau "cioburi" de lume pe care le vedea prima data.

Acum mergem in parc in continuare si, dupa o perioada in care a fost reticent si rezervat si a evitat copiii, prefera sa se joace cu noi, piticul meu a descoperit firesc joaca alaturi de cei de varsta lui. La nisip, se pare ca acolo a fost locul in care s-a simtit cel mai in largul lui sa se apropie de ceilalti. Si il vad in fiecare zi cum se transforma. Invata sa rada si sa comunice cu ei. Invata sa imparta jucariile lui, sa le dea inapoi pe ale altora, sa le stranga frumos cand plecam acasa. Nu  l-am invatat sa faca toate asta, a invatat observand si interactionand cu ceilalti copii.

Murdarirea in joaca si murdarirea "exploratorie", sa  o numesc asa, nu au nimic de-a face cu igiena corporala. Nu cresc un "imputit" daca il las sa faca turte de noroi. Baia dupa joaca e obligatorie si cred ca al meu e unul dintre putinii copii pentru care nu a trecut nici macar o zi din viata fara o baita "adevarata". Din prima zi de viata i s-a facut baie in maternitate, cand am ajuns acasa i-am facut baie la fel de firesc, fara sa asteptam "sa cada buricul" si alte babisme, i-am facut baie si la febra, si la raceala, si daca nu iesea din casa deci "nu se murdarea", si dupa ce a implinit un an cand se zice ca "nu mai e nevoie de baie zilnica", cel putin o data pe zi (ca au fist si zile cu 3-4 dusuri). Permitandu-i sa se murdareasca nu fac rabat la igiena. Dimpotriva. Important e sa invete sa se spele, nu sa priveasca oripilat orice urma de praf si sa ii fie scarba sa-si culeaga cheia daca i-a cazut in balta, lumea in care traim mai inseamna si murdarire uneori.

Da, nu il imbrac "ca in reviste", in hainute "frumoase". Pentru cine as face-o? Lui sigur nu-i pasa si se simte mai confortabil intr-un tricou si o pereche de pantaloni de trening decat in camasa "de om mare" si pantaloni de stofa. Nu arata "ca scos din cutie". Mi-l arata lumea cu degetul pe strada. Dar astea sunt probleme ale parintelui, nu ale copilului care nu intelege nimic din ele.  (Si sunt sigura ca daca nu-l imbrac de la un an ca pe un mini-corporatist nu-i compromit drumul in viata).

Da, spal mai mult. Spala masina, ma rog. Omor un pom cu ocazia asta. Imi pare rau pentru el, dar sigur nu s-ar atupa gauura din stratul de ozon daca as pune eu masina doar o data pe luna si fericirea copilului meu e mai importanta. I know, I'm a selfish bitch, asta sunt. Si da, casa mea murdarita de un plod insuficient "educat" in ale curateniei, nu sclipeste. Poate ar trebui sa-mi fie rusine, dar nu mi-e. Fac curat cand si cat pot. Am grija sa nu invit prea des musafiri simandicosi, platesc o femeie care face curatenie serioasa de 2 ori pe saptamana si... cine apare neanuntat la usa unei case cu copil mic o cam face pe raspunderea lui, deci nu-mi "crapa obrazul de rusine" ca a venit vecina neanuntata si eu aveam iaurt pe gresie.

Si toate astea pentru ca nu vreau sa ii distrug copilului meu bucuria de a explora si a invata cand si cat are chef. Ca in reclama cu pricina, cred ca orice copil are dreptul de a fi copil.


miercuri, 8 iunie 2011

Playground review reloaded, de la Anca

Am primit o evaluare... exhaustiva a locurilor "de mers cu piciul" de la Anca, si cum nu ma pricep sa fac chetsia asta mai frumos (desi am vazut-o prin alte bloguri), adica sa poata scrie chiar ea in nume propriu... o sa va trec cu c/p ce-am primit de la ea.

Anca si George sunt "mamica si taticul parcurilor bucurestene" din punctul meu de vedere, asa ca ii dau cuvantul (si ii multumesc):


Buuun, hai sa incerc sa sumarizez cam ce parcuri am batut noi in cei doi ani si jumatate de cind sintem trio:
IOR – primul, bun de plimbat copilul in carut, ca e mare si mami nu se plictiseste, poate sa schimbe peisajul, o tura de parc iti ia cam o ora si jumatate. Ca locuri de joaca, incercam acum sa le numar, cred ca sint vreo 15 daca n-am gresit eu calculul, si pentru copii mai mari si pentru mititei. Intr-adevar, cum zicea si Pame pe FB e ceva mai saracut la leagane tip “chilotel”, in general sint cite doua la fiecare loc de joaca si se cam face aglomeratie. Bonusuri: are locuri de joaca la umbra foarte bune pentru vara, echipamentele sint noi si destul de bine pastrate, lumea e pestrita dar sincer nu prea am avut incidente. Deranjant pentru mine la ora actuala e ca s-a umplut de masinute din alea care zgiltiie si din care fii-meu refuza sa se dea jos, e in stare sa se dea si de 30 de ori, de-abia reusesc sa il deturnez de la o locatie si dau de alta dupa colt. Pentru plimbat bebe mic nu prea merge, decit daca bebe e genul care e dispus sa doarma in carut la umbra in timp ce mami sta pe banca si citeste. Al meu n-a fost genul :)) Ah, si inca un punct important: locul de joaca de la intrare, de la Chip&Dale e luminat seara. Iar pentru noi care stam afara pina la 10-11, e foarte important aspectul asta. Mai interesante decit locurile de joaca pentru David sint rampele pentru role/biciclete de pe aleea de linga apa, care din punctul lui de vedere sint mai „cool” decit orice topogan.

23 August (sau cum naiba se numeste acum) – foarte foarte umbros, dar mic, locuri de joaca doar vreo trei si nu prea aratoase, cu nisip. In cazul nostru e util ca stam in zona si constituie o variatie pt bona dimineata. Pentru cine nu sta in zona nu merita drumul pina acolo.
Undeva intre parcul 23 si IOR sint doua mari locuri de joaca, situate cumva in fata si in spatele IOR-ului (adica al Institutului de Optica), foarte mari din ce am inteles, bune pentru cine sta in zona, bona mea il duce pe David acolo uneori dimineata, sincer nu pot sa ma pronunt pentru ca nu le-am vizitat personal, il precizez cu titlu de inventar :)

Morarilor (Pantelimon) – destul de mic, nu prea are umbra, are in schimb doua locuri de joaca foarte mari (de fapt ma rog, ar fi patru locuri, dar trei sint adiacente). O parte din locuri sint cu nisip, altele cu tartan. In schimb populatia.... foarte “colorata”. Nu il recomand, bona mea mai merge dimineata din acelasi motiv ca mai sus, apropierea de casa, plus ca are o prietena cu fetita de virsta lui David si se intilnesc sa se joace copii impreuna. Nici la 23 august nici la Morarilor nu stiu daca sint luminate locurile de joaca, noi nu mergem acolo niciodata seara.
Titanii (linga Policlinica Titan) – mic, umbros, dar locurile de joaca sint in plin soare. Patru locuri de joaca, unul mare, cu echipamente si pentru mai mititei si pentru mai maricei, cu tartan, trei locuri mai mici, cu nisip. Toate foarte aglomerate. Interesanta fintina arteziana de la intrare in care David se balaceste cu spor vara.

Parcul Circului – verdeata destul de multa, pajiste mare pe panta spre lac unde pot sa alerge in voie, doua locuri de joaca in zona de la intrare, destul de mari si de bine dotate pentru toate virstele, unul din locuri (cel mai din spate, mai ascuns putin) e luminat seara. Lumea – ziua/seara ok, dupa ce se intuneca e de fugit, apar tot felul de tigani prin zona astfel incit ai efectiv senzatia de insecuritate. Pacat ca au disparut ratustele din lac si apa e extrem de murdara anul asta.

Carol – un parc tare drag mie, mare, destul de frumos, multi copaci, se vede mult dupa parerea mea diferenta intre parcurile vechi, cu copaci batrini, si parcurile noi, cu copaci tineri si mai putina umbra. La locurile de joaca nu prea am fost, stiu doua cu tartan, dragute, destul de mici, dar noi. Lumea amestecata. David prefera sa mergem acolo pentru a urca si cobori la nesfirsit scarile din fata mausoleului sau pentru a se juca la cele doua tunuri. Daca mai prinde si schimbul garzii de onoare e deja in extaz. Partea nasoala e ca foarte multe becuri sint arse si nu le-a mai schimbat nimeni de secole, asa ca a ajuns sa fie destul de intunecat in anumite zone.

Tineretului – la fel, parc mare, multa umbra, necesita renovare. In schimb are un loc de joaca foarte mare, cu tartan, din pacate neluminat. Jucariile de la locul asta de joaca sint mai mult pentru copii mai mari ce-i drept, dar pe David nu-l deranjeaza, lui ii plac topoganele cit mai inalte posibil.

Parcul „Kitsch” de la Palatul copiilor (sincer nu stiu cum il cheama exact, noi asa ii spunem). De un kitsch absolut, fara nici un strop de umbra, cu doua locuri de joaca din alea cu tartan, destul de mari si unul chiar dragut, potrivit pt copii mai mici si oarecum separat de sectiunea pentru cei mari, lumea...amestecata. Bun de vizitat o data in an cind ai chef sa lasi copilul sa se balaceasca in apa, pentru ca e efectiv suprasaturat de fintinele/fintinite/canale si canalute :))

Oraselul Copiilor (Brincoveanu) – practic e parte din Parcul Tineretului dar in realitate nu prea reusesti sa le faci pe ambele intr-o singura tura. Sincer mie mi se pare oribil, pute a mici, e plin de mitocani si „colorati” si pitzi in forma lor cea mai pura. Instalatiile/utilajele vechi si ca vai de mama lor. Daca aveti chef sa trageti o tura pe acolo e ok, dar cred ca pe a doua nu o sa vi-o mai doriti. Noi in schimb mergem frecvent pentru ca David este inebunit dupa montagne-russe, se da de cite 20-30 de ori, iar pe cel din Orasel il cunoastem ca in palma, si eu si G am lucrat acolo cind eram studenti asa ca stim exact cum este intretinut si cit de sigur e. Daca n-aveti copii adrenaline-junkie asa cum avem noi, nu vi-l recomand. Bine, sint o mie de invirtitoare si trenulete si etc, dar mie personal mi se par efectiv sinistre.

Cismigiu – central, comod, umbra, evenimente frecvente. Trei locuri de joaca, cel mare de la foisor e chiar... mare, multe leagane „chilotel”, multe topogane, balansoare, tartan pe jos. Foarte important pentru noi – luminat seara (cum spuneam si mai sus, noi iesim seara de pe la 7 pina pe la 10-11). In schimb, plin de tot soiul de natiuni conlocuitoare care alearga ca maimutele peste tot sub privirile indulgente ale gardienilor publici (ce-i drept respectivii gardieni arata mai mult ca niste bunicuti la pensie decit ca niste Gigi muschi care ar putea sa discute de pe pozitii de egalitate cu cimpanzeii mai sus mentioanti). Inca doua locuri de joaca, unul cu nisip, linga lebede, cu portita, cu citeva jucarii dragutele si potrivite pentru copii mai mici dar nu e luminat seara. Al treilea e cu nisip, mititel si destul de inghesuit, localizat pe linga podul principal. Pe scurt, parc frumos, pacat de oamenii care-l populeaza.

Preferatul nostru – Herastrau. Sincer, din punct de vedere al curatarii cailor respiratorii nu se compara cu nici unul din cele de mai sus. Se vede ca a fost padure, e cel mai racoros si „respirabil” parc intilnit de mine in Bucuresti, iar pentru noi asta e un punct destul de important, ca topogan am si la mine in intersectie, dar parca as prefera sa duc copilul si undeva unde sa respire un aer mai apropiat de conceptul de „curat”. Locuri de joaca... nu stiu daca le-am identificat pe toate, incerc sa detaliez ce stim noi. In partea dinspre Aviatorilor ar fi doua mari, unul linga pista de role, impartit in doua sectiuni, pentru copii mai mici si mai mari, cu multe jucarii de diverse feluri, pe jos tartan. Umbros, frumos, fiind foarte mare chiar daca e aglomerat e rezonabil. Al doilea pe partea cu B-dul Aviatorilor, mare, asezat cam in soare pentru gustul meu, pe jos pietris ceea ce vara nu da prea bine in comparatie cu sandalele, dar cu foarte multe jucarii, mai potrivite pentru copii mai marisori (multe topogane mari) dar si cu destul de multe leagane. De fapt am remarcat ca in general in sectorul unu locurile de joaca pentru copii au mai multe leagane tip „chilotel” care sint potrivite pentru copii mici decit cele din sectorul 3. In rest aglomerat dar la fel ca mai sus, fiind mare spatiul e rezonabil si lumea e destul de ok. Ambele locuri sint neluminate seara. In partea de la Roata mare (zona cu terase, Sos Nordului) foarte multi expati, lumea destul de buna, trei locuri mari de joaca – unul chiar in zona Rotii, impartit in doua sectiuni – cu tartan si cu pietris. Pietrisul nasol, ca intra in sandale :) Jucariile multe, si pt marisori si pt mititei. Neluminat dar avind felinare in apropiere e totusi ok si pentru seara. Lumea mai amestecata decit in imediata apropiere unde sint celelalte doua locuri de joaca. Al doilea – in apropiere, pe linga aleea principala, cu tartan pe jos, bun si pentru mai mari si pentru mai mici, neluminat seara, lumea ok. Al treilea „la ursi” tot pe linga aleea principala dar mai aproape de Rest Herastrau, lumea ok, mai putini expati dar foarte decent, tartan, jucarii multicele.

Insula Copiilor – ok, localizat tot in Herastrau, dar e putin...altceva. Situat pe insula cu acelasi nume, cu intrare prin Restaurantul Herastrau, intrare in week-end 20 lei pentru copii, adultii nu platesc. Umbra multa, lacul aproape, racoare, imprejmuit cum trebuie cu gard astfel incit nu exista riscul sa cada cineva in lac. Strict topogane/jucarii gonflabile, potrivite pentru copii mai mari sau pentru nebuni ca al meu care se dadea si pe topoganul de 4 mteri. Dar pentru noi a fost un succes imens, la nici un loc de joaca nu l-am vazut atit de entuziasmat, ne-a instalat pe o banca si el a facut turul topoganelor. Spectacol cu clowni, galagios pentru gustul nostru (si al lui David) dar desfasurat intr-un foisor astfel incit poti sa il ignori cu gratie.

Parcul Bordei – doua locuri de joaca, unul jos, linga lac, cu nisip, multi copii de fite dar seara tirziu e rezonabil, jucarii rezonabile, bineinteles frumos intretinute. Al doilea, cel nou cu intrare din B-dul Eliade, maaaaaare (unul dintre cele mai mari pe care le-am intilnit), jucarii multe si diverse, lumea destul de putina ca nu e foarte cunoscut inca, lumina din bulevard, suficienta seara pentru partea din fata.

Parcul Floreasca – incerc sa imi aduc aminte, nu am mai fost de vreun an pe acolo, stiu ca erau trei locuri de joaca, unul la topoganul de piatra (din ala vechi, de pe vremea noastra, de care mie imi era o teama incredibila cind eram copil pentru ca era prea inalt), cu tartan, destul de mare si cu lume decenta, jucarii diverse, potrivite si pentru cei mici (cel putin al meu nu s-a plictisit deloc anul trecut cind avea un an jumate), al doilea mititel, cu nispi, dar foarte potrivit pentru copii mici mai ales ca este si inchis frumos cu portita astfel incit n-ai grija ca o taie pe alei. Al treilea nu mai tin minte cum era pentru ca atunci cind am fost noi erau mai multi puradei si sincer am preferat sa pastram distanta.

Parcul Kiseleff – stiu ca multa lume il prefera, mie ar trebui sa-mi placa mult pentru ca e parcul adolescentei mele, acolo am facut liceul. Noi personal am incercat sa mergem de doua ori acolo anul trecut si de fiecare data am plecat dezamagiti, lui David nu i-a placut, lumea era genul cu fitze si figuri. Stiu ca sint vreo doua locuri de joaca de o parte si de alta a bulevardului cu acelasi nume, dar cum a trecut ceva vreme de cind l-am vizitat nu imi aduc aminte mai nimic din el. Cred ca o sa ii mai dam o sansa saptamina asta si revin.

Parcul Sebastian – parc mic, de cartier, daca stati in zona si n-aveti masina e ok, altfel....soare, aglomerat, lume... tot de cartier.

Parcul Moghioros – mai in regula decit cel de mai sus pentru ca are mai multa vegetatie, dar potrivit tot pentru cei care stau in zona.

Ferma de animale – da, stiu, nu e parc, dar pentru noi e succes garantat de fiecare data. E departe, in comuna Pantelimon (se gaseste modalitatea de acces la un search pe google), accesibil doar cu masina. Intrarea e vreo 7 lei pt parinti si parca jumatate pentru copii. Animale domestice de toate felurile, iepurasi, ponei (si pentru calarie pentru doritori), ieduti, capre, gaini, cocosi, vitei, etc. Avantajul e ca sint in niste tarcuri deschise, pot fi mingiiati, de multe ori le dau chiar drumul pe pajiste. Multe foisoare pentru parinti, de stat la umbra, loc de joaca pentru copii cu topogane, leagane, casute (David e fascinat de casutele alea in care se prefac ei ca sint la magazin, sau la bucatarie sau ei stiu unde). Masinute de pedalat, magarusi gonflabili de calarit, pe scurt chiar au ce face acolo, noi de obicei stam cite o zi intreaga, adica de pe la 11 pina seara pe la 8.

Cam atit am vizitat noi :)  Prin Ion Voicu si prin Gradina Icoanei am fost mai demult si fiind prea mici n-au rezistat in top.

In rest, fii-meu e fascinat de scari, asa ca o oprire la CCA de exemplu ii ajunge pentru o ora intreaga, la fel, o tura pe la fintina noua de la Universitate, aia cu vioara, e de mare succes. La fel, de multe ori in parcuri prefera sa alerge pe pajisti, scari, etc, sau sa privim ratustele, lebedele, paunii si alte zburatoare.

Teletubbies

Acum cateva zile, parintii mei care nu inteleg nimic din internet ca fenomen (si li se pare un soi de "unealta a diavolului de tembelizare a maselor") s-au sfatuit intre ei indelung is in cele din urma mi-au reprosat ca "stric copilul" pentru ca, in loc sa-i pun desene la televizor "ca oricarui copil normal", ii pun seara cate un episod de Teletubbies de pe youtube. Dupa parerea lor (care au vazut vreo 10 minute adunate, plini de prejudecati) sunt niste "maimute handicapate care se hlizesc ca proastele". Nu-i asa. In ciuda exasperarii de adult obligat sa se uite on and on la un show pentru copii foarte mici, sunt incantata ca fiu-miu a ales Teletubbies ca program preferat. Pentru ca a fost alegerea lui, nu-mi pot asuma meritul, desi mi-ar placea sa ma pot lauda cu faptul ca le-am descoperit eu.
De ce imi plac Teletubbies:

  • Pentru ca e un show 100% pozitiv. Cele 4 personaje "love each other very much", se imbratiseaza, rad, sunt tolerante unele cu altele si cu restul. Nu exista violenta nici sub forma de gluma, nu exista nici macar atitudine negativa. Poate veti spune ca "asta nu e viata adevarata", dar nu cred ca e vreo graba ca un copil de nici 2 ani sa inteleaga ca oamenii isi dau in cap unul altuia si lumea nu e chiar asa. Are o viata intreaga sa afle asta.
  • Pentru ca e simplu si adaptat varstei lui, deci intelege ce se intampla. Se mai uita si la alte desene sau show-uri, dar mi-e clar ca nu intelege mare lucru din actiune.  Acesta reuseste sa fie educativ tocmai pentru ca e foarte simplu si nu "pierde sirul". In general se folosesc concepte simple, de regula opuse (sus/jos, inauntru/afara etc), actiuni simple: bat la usa, deschid usa etc pe care un copil foarte mic le poate urmari si imita.
  • Pentru ca promoveaza obiceiuri bune:  Teletubbies fac sport, se spala cand se murdaresc, se ajuta unul pe altul si... se iubesc. 
  • Pentru ca Vladut e tentat sa ii imite si a invatat o gramada de lucruri uitandu-se la ei.  Sa danseze, sa faca "gimnastica", sa cante, sa ne imbratiseze si sa ne pupe, plus ca ii imita verbal. Imi pare rau doar ca nu exista si versiunea dublata in romana, la aceasta varsta simt ca l-ar ajuta sa inceapa sa vorbeasca (desi am semnat petitia contra dublajului, pentru copii mici se schimba treaba dupa parerea mea)
Deci, draga mama, draga tata, desi nu veti citi niciodata chestia asta pentru ca o public pe net, nu mi se pare ca "stric copilul" lasandu-l sa se uite la Teletubbies, dimpotriva. Cred ca e mult mai bine pentru el sa invete sa ii iubeasca pe cei din jur, decat sa le dea in cap cu ciocanul, ca Tom si Jerry. Nu ca Tom si Jerry n-ar fi simpatici, dar un copil de 1-2 ani nu poate intelege glumele si preia tot ce vede ca atare, deci ii lasam pentru mai tarziu.
Sper sa gasim si pentru etapele urmatoare show-uri care sa-l invete lucruri bune, nu doar sa-l "tina ocupat".

marți, 7 iunie 2011

Unde (sa) mai iesim: playground review

Se pare ca omul se invata repede cu binele si incepe sa vrea mai mult in scurt timp. Cand stateam in Baneasa aveam un singur amarat de parc cat de cat accesibil (la vreo 4 statii de casa) si nu ma gandeam sa comentez si sa stramb din nas la calitatea "echipamentelor" de la locul de joaca, la aspectele  legate de siguranta etc Acum, cand locuim intre parcuri, am inceput sa am mari probleme cu alegerea locului in care il  duc pe Vladut la joaca.

O sa fac o lista cu locurile unde mergem, cu plusuri si (mai ales) minusuri, ca o carcotasa adevarata ce sunt:
1. Cismigiu- am tot vorbit de el de cateva zile. A fost in top de 2 ori, o data asta toamna cand am descoperit locul de joaca de la foisor- pana cand au inceput sa-l descopere toti elevii de liceu carora li s-a parut cool, apoi recent, celalalt loc de joaca dinspre lacul cu ratuste, pana sambata cand n-am putut depasi "pragul psihologiic" al acceptarii urinei straine pe mainile/talpile lui fiu-miu. Dar s-o iau pe rand:
a) locul de joaca de la foisor: Imi place  pt ca e acoperit cu cauciuc, in care nu se poate ingropa pipi (da, am o problema, recunosc) si pentru ca are multe leagane (da, lenesa din mine prefera sa dea copilul in leagan decat sa alerge cu el pe tobogane si alte dracii). Nu-mi place ca e "populat" de tot felul de bezmetici care depasesc bine varsta pentru care sunt proiectate jucariile, dar nu-s suficient de maturi ca sa nu calce in picioare copiii de 1 an jumate care le ies in cale, ca se fura (da, mi-a disparut inclusiv biberonul AngelStone de 4 lei jumate) si trebuie sa fiu vesnic atenta la carucuior, deci scap copilul din vedere.
b) locul de joaca de la ratuste: Imi place: In primul rand ca e imprejmuit, deci imi pot permite luxul de a clipi fara sa-mi fie teama ca-mi pierd copilul. Ca are nisip, ceea ce intr-o lume ideala e o calitate din punctul meu de vedere - cum sunt mult mai ingrozita de lovituri la cap decat de murdarie, un strat de 10 cm de nisip e preferabil unui cm de neopren, dpdv al atenuarii socului. Adica aici stau linistita ca poate cadea cat are el chef. Sau ma rog, stateam...
Nu-mi place lipsa igienei sau calitatea oamenilor, cum vreti s-o luati. Desi am fost acuzata ca exagerez, faptul ca am vazut copii urinand sub "indrumarea" parintilor in nisipul in care fiu-miu se joaca a fost un motiv suficient sa nu mai calc pe acolo. Pacat, chiar ne placea amandurora acolo...
(Da, stiu ca e posibil sa se intample in toate parcurile chestia asta dar stiti cum e ... ca la restaurante. Nu vedem bucataria la niciunul, dar le evitam pe cele la care vezi gandacii alergand pe mese).

2. Gradina Icoanei - Imi place ca e cel mai aproape de casa, ajungem acolo in 10 minute cu tot cu cumparat banane pe drum. E relativ curat si relativ civilizat - dar nu exceleaza.
Nu-mi place ca are putine "dotari" pentru copii mici - practic un singur leagan "chilot" rupt si legat cu sarma si un calut cu arc. In rest, doar chestii cu care Vladut nu se poate juca. Mergem acolo mai mult pentru nisip, cu lopatelele...

3. Parcul Ioanid (din cand in cand "Ion Voicu") A fost preferatul intr-o etapa anterioara. Adica de cand avea Vlad 1 an si 2 luni si ne-am mutat in oras, pana cand s-a plictisit de locul de joaca si a inceput sa descopere tricicletele si bicicletele altor copii si sa urle dupa ele.
Imi place ca e curat, oarecum izolat, lume ok (ma refer la copiii de varsta lui si parintii lor, sunt dferiti de multimea din alte parcuri, chiar si de Icoanei care e peste drum). Practic e o gasca relativ constanta de parinti... normali, ne stim intre noi, ne imprumutam jucariile, apa de baut etc. E placut. N-am intalnit "mamici de parc" standard acolo.
Nu-mi place ca are un mare lac in mijloc care nu poate fi evitat si, mai ales de cand Vladut a descoperit baile in piscina, e imposibil sa mai mergem acolo: se duce glont spre lac. Locul de joaca e cam saracut si si-a pierdut interesul, cum spuneam mai sus.

4. Kiseleff - ramane "all time fav". Imi place ca e foarte curat, lumea e civilizata si "spalata", sunt destule locuri de joaca pentru toate varstele, e iarba curata pe care poti sa calci. All in all, imi place mult Kiseleff-ul.
Nu-mi place ca e destul de departe si nu ma prea incumet sa plec pe jos pana acolo si nici la metrou de una singura nu ma descurc - prea multe scari.
Paranteza: Da, sunt "ecologista", nu conduc masina. Ecologia e o gluma, nu conduc pentru ca nu-mi place si sunt un sofer execrabil, atat de prost merg incat nu am incredere sa-mi duc propriul copil. Si nici nu sunt sanse de perfectionare, pentru ca detest condusul.

5. Nichita Stanescu (parca asa se numeste) e parcul de pe Calea Victoriei, pe langa Cazino Victoria.
Imi place pentru ca are un loc de joaca atat de safe incat pot sta pe banca la barfe, nu trebuie sa-mi bat capul ca fuge, se raneste etc. E practic bagat intr-o "groapa" cu o singura rampa de urcare, are jucarii sigure si un teren de sport cu cauciuc.
Nu-mi place ca e prea "saracut" si copilul se plictiseste repede, si e destul de departe (parca nu se justifica efortul de a merge pana acolo...

Cam astea sunt parcurile in care mergem in mod regulat. Am mai ajus intamplator si prin altele, dar numai o data sau de 2 ori. Unde sa ne mai ducem, la o distanta "de mers pe jos" fata de Piata Universitatii? Sau macar cu ITB-ul direct, ca in ala se urca mai usor... Astept sugestii, poate am ratat "The Playground" si nu stim...

duminică, 5 iunie 2011

Si totusi....

... iubesc orasul. Nu musai orasul asta, ca ma pot gandi la multe altele in care mi-ar fi mai bine, dar sunt, fara indoiala, o fiinta nascuta sa traiasca "downtown". Vreau sa spun ca, daca as castiga la loterie, sigur nu as face ceea ce viseaza cam toti cei pe care ii cunosc eu, sa-si cumpere "domeniu" si casa mare, unde sa traiasca linistiti si izolati de zgomotele orasului. Nu, eu probabil ca m-as muta dintr-un oras in altul, as trai printre oameni, as incerca sa ii cunosc, as bantui pe strazi, as merge prin piete, prin bazaruri... Si as sta la hotel, dar asta e alta poveste care are de-a face cu oroarea mea pentru tot ce inseamna gospodarie si, in mod special "dereticat"... Probabil ca daca as ajunge pe o insula pustie numai eu cu ai mei, oricat de paradisiaca ar fi, as lua-o razna in timp foarte scurt.

Probabil ca nu as fi ajuns sa inteleg asta daca nu as fi avut parte de viata in suburbie. Inainte de a naste am cazut si eu prada aceluiasi cliseu in care cred toti: ca pentru un copil e bine sa creasca la curte, in liniste, la aer curat... Mi s-a parut oarecum firesc sa ne "asezam" in casa din afara orasului, acolo am stat cand am fost insarcinata si am aranjat camaruta, acolo l-am adus pe Vladut de la maternitate, acolo am stat primul an... pana cand m-am tampit de atata liniste, aer curat si izolare. Gandindu-ma acum, imi dau seama ca as fi scapat de mare parte din depresiile de dupa nastere daca, in loc sa imping carutul pe aceeasi straduta pana la padure si inapoi, as fi avut inspiratia sa fac asta pe Magheru. Desigur, atunci nu-mi trecea prin cap, era ceva atat de... invers de ce gandeste oricine, sa am ocazia sa stau la marginea padurii si sa imi doresc asfalt si esapament, incat nici macar nu m-am gandit ca asta ar putea fi in neregula.

Si a trecut toamna, cu ciripit de pasarele si liniste, iarna grea, cu zapezi care m-au blocat in casa cu saptamanile, apoi o noua primavara in care am redescoperit straduta linistita care ducea la padure, vara in care ne-am copt de cald cu toata iarba verde... si m-am intors in oras, unde am renascut. Dupa primele saptamani in care faceam kilometri cu copilul in carut, redescoperind bucuria simpla de a merge la piata, de a ma plimba pe bulevard, de a vedea oameni si pravalii mici care n-au nicio legatura cu cele din mall, de a cumpara covrigi de la colt si a veni de la supermarket cu necesarul pentru o zi, nu o saptamana... mi-a fost clar ca eu sunt definitiv urbana. Din fericire pentru mine, Vladut pare sa imi semene.

In casa din Baneasa se dezvolta... normal, dar nu parea sa exceleze nici ca precocitate, nici ca sociabilitate, nici macar ca stare de spirit. Aici a "explodat", in cateva saptamani era alt copil. vesel, istet, care incepea sa acumuleze ca un "burete" tot ce vedea. A inceput sa comunice cu noi, sa se joace cu copiii, sa stie si  sa recunoasca din ce in ce mai multe lucruri... ce mai, era deja diferit, vesel, istet, curajos. Aveam (si avem inca) momentele noastre, cand ne plimbam impreuna prin locuri noi, el "canta" si eu ii povestesc, am batut in felul asta Centrul Vechi in lung si-n lat, Magheru si stradutele invecinate, cheiul pana la Eroilor, bulevardul pana la Tineretului. Chiar si iarna, cand a venit prima ninsoare si toti fugeau in case, noi am plecat la plimbarea obisnuita, cu el bagat intr-un footmuff calduros.

Vladut pare sa fie la fel de fericit ca mine in oras. E cuminte si atent, partenerul ideal de plimbare. Adora iesirile in oras, mesele la restaurant, magazinele, targurile... E incantat sa ne plimbam cu autobuzul, sa "vanam" ambulante, masini de pompieri si utilaje de constructii, sa hranim porumbeii de langa Banca Nationala (unde e musai sa ne oprim de cate ori suntem in zona, si trebuie sa ma cel ptuin cativa biscuiti la mine) Probabil ca ar fi de acord cu planul meu cu schimbat orase si hoteluri.

Azi am avut una dintre acele zile minunate, in care dimineata am fost cu Vladut la piata, am cumparat dovlecei si rosii, am stat de vorba cu precupetii, ne-am minunat de tramvaie si motociclete, apoi, dupa amiaza, am avut cateva ore frumoase in trei, intai la targul de la Sala Palatului unde am gustat branza de capra, apoi in parc, si cand s-a lasat seara am mers in Centrul Vechi unde am batut stradutele si am mancat desi asta nu era neaparat in plan, dar Vladut arata spre terase si spunea "Pa-pa-pa!" This is true happiness for me, zau ca nu mi-as dori niciodata mai mult de-atat...

sâmbătă, 4 iunie 2011

Dar nu vedeti, doamna, ca pofteste?

Personal nu inteleg respectul vecin cu piosenia pe care-l are romanul fata de pofta. Presupun ca are ceva origini in superstitii populare, nu stiu atata antropologie sau etnologie... Oricum, pofta la romani e tabu. Suntem obezi pentru ca "ne e pofta", si ce poti face cand poftesti? Bagi in tine. Am vrea sa slabim, cand ajungem obezi, dar nu putem respecta o dieta pentru ca... ati ghicit! Ne e pofta! Aud cate o duduita cu colacel spunand "vai, nu ma mai pot uita in oglinda, ar trebui sa slabesc cel putin 10 kile dar nu pot, eu sunt pofticioasa", pe un ton rasfatat-pisicos, si imi dau seama ca in mintea ei mica si roz chiar e un argument perfect valabil. De parca eu as trece pe langa un tort de mascota sau un cremsnit cu vreo indiferenta sora cu calota glaciara, eu pesemne ca poftesc la salata verde cu lamaie de-am slabit asa frumos. Nu, oameni buni, declar oficial ca sunt la fel de pofticioasa ca orice alt om de pe mapamond, numai ca asta mi se pare o slabiciune umana, nicidecum o trasatura de caracter cu care sa te lauzi. Dar nu despre dieta voiam sa vorbesc...

La copii, "pofta" e privita cu si mai multa teama respectuoasa. Da, vrem sa ne crestem copiii sanatosi, da, stim ca dulciurile nu sunt bune, prajelile sunt cancerigene, dar cum sa nu-i dau o ciocolatica si un cartofior, pofteste si el, saracul, ca e om... In paranteza fie spus, habar nu am cum poate pofti la ciocolata un copil care nu a mancat ciocolata in viata lui, dar nu a fost nimeni atat de amabil sa-mi explice.

Nu cred in "pofte" (am zis mai sus) si sunt destul de "nemiloasa" cu interesele nesanatoase ale lui fiu-miu. Cand ii mai scap cate ceva "interzis" o fac fie de oboseala (ca sa stea locului 5 minute), fie de durere de cap (pentru ca tipa prea tare) si "interzisele" sunt, de regula, covrigi cu susan si fulgi de porumb. Hai, un biscuite digestiv. Cam atat. In trecutul "indepartat" - acum vreun an si cateva luni - am facut greseala sa ii dau pufuleti o data, de doua ori, ca era haios sa vezi un plod de 6 luni uimit ca a disparut pufuletele(in gura), in plus era in plina greva a foamei. A durat vreo 3 luni, cu numeroase "recaderi" din motvele de mai sus, sa-l dezvat de ei - i-am inlocuit, in cele din urma, cu paine goala, ca mi s-a parut mai sanatoasa.

Acum, daca iesim afara si i-e foame, ii dau cate o banana sau  un baton de cereale, pe drumul (din)spre parc, in carucior. Din n motive: pentru ca nu-mi place sa manance la joaca - se mananca stand in fund, nu alergand, e o regula nenegociabila. Pentru ca uneori doarme mult dupa-amiaza si nu mai avem timp de gustare acasa, deci oferindu-i ceva pe drum ii respect programul. Pentru ca e curatel pe maini, nu plin de nisip si pipi de caine. Si, nu in ultimul rand, pentru ca m-a invatat mama ca nu e frumos sa mananci de fata cu alti copii si cum nu mi se pare firesc sa hranesc toti copiii din parc, nu mananca de fata cu ei.

Ei, dar nu toata lumea e de aceeasi parere. Nu e zi de la Dumnezeu sa nu vad cate o mamica/bunica grijulie fugarind vreun plod pe tobogane cu te miri ce de bagat pe gat mai mult sau mai putin cu de-a sila. De la un piure verde-scarbos in cana de portelan lasata in partea de jos a toboganului (rasturnata de fiu-meu care utiliza "device-ul" pentru ce fusese el creat, spre disperarea mamicii care il si vedea pe fiu-so distrofiat subit, probabil, de  lipsa celor doua lingurite de scarbosenie), pana la pernite viva cu ciocolata, pufuleti, snacks-uri de E-uri cu aroma de pizza, toate trec din mainile grijulii ale "apartinatoarelor" in stomacele satule si disperate ale plozilor printre leagane, tobogane, lopatele si prajituri  de nisip cu frunze.

Daca nu-s vigilenta, cam de 2 ori pe saptamana mi se intampla sa il prind pe fiu-miu molfaind te miri ce. La inceput ii bagam mana in gura sa scot gunoiul, intre timp m-am dumirit si caut din ochi "hranitoarea voluntara" care sigur e pe o raza de 2 metri. Si daca-s vigilenta se mai intampla sa-i vare pe gat, e o chestiune de viteza si distanta, pentru ca majoritatea nu intreaba, ofera. Si vad de la 2-3 metri cum ii pune pufuletele in mana plina de nisip amestecat cu pisu de Pufica al lui mama lui X care trebe sa plimbe si potaia si copilul in acelasi timp... Daca strig sa nu-i dea, de regula primesc o replica de genul "de ce, doamna, ca-i proaspat, ii dau si lu' baiatu' meu". Tu poti sa-i dai, eu nu-i dau pufuleti. "Cuuum, da-s sanatosi, cerealele sunt bune". Nu intru in discutii de nutritie, prefer sa raman scarba si asociala si sa spun ca nu vreau sa-i dau si gata. Ei, si atunci vine argumentul suprem: "Dar nu vedeti, doamna, ca pofteste?". "Si ce daca pofteste?" "Pai nu e bine". "De ce nu e bine?" "Asa, nu e bine sa lasi copilul sa pofteasca". Cum spuneam, sfanta pofta. E ok sa-l indopam cu aditivi si grasimi trans, dar daca pofteste e de rau...

Recunosc ca exista si o categorie civilizata, care intreaba daca e ok sa ii dea. Daca e vorba de biscuiti, grisine, covrigei sau alte uscaturi, mai cedez. La pufuleti si pernute viva nu. Vad in ochii lor o privire bosumflata, dar doresc sa-mi exprim pe aceasta cale multumirea ca nu mi-au indopat copilul fara acordul meu.

O categorie-mutant de mamici-hranitoare-de-copii-straini e "mamica de Ikea". Le stiti, alea care stau pe scaunele inalte din jurul foisorului de joaca si indeasa, de regula, cartofi prajiti si nuggets de pui in gurile odraslelor neatente. Am auzit si acolo povestea cu pofta de nu stiu cate ori, combinata cu ochii mari si buzele tuguiate a mirare: "Nu i-ati dat niciodata cartofi prajiti si snitel?". Nu, tuto, ma pot gandi la cateva mii de alegeri mai bune si nici nu-s mare gospodina sa fiu tare priceputa la mancare. As putea sa le spun ca e alergic la gluten, la cartofi sau la ulei, dar n-am chef, prefer sa stie ca nu e ok sa-i dea.

Totusi, cea mai tare a fost una care i-a indesat o bucata de somon pe gat, fix sub ochii mei, acum cateva luni (pe care fii-meu, spre mandria mea absoluta, a scuipat-o ostentativ). Vreau sa zic... tuta stia ca-s acolo, vorbise cu mine pana atunci despre copii, erau singurii doi copii de acolo, deci nu putea sa nu-si dea seama ca ala e plodul meu. Cand a varat furculita am facut ochii mari, asa ca mi-a explicat: "Cutarica nu mananca decat daca vede alt copil, asa ca ii dau si lui ca sa manance al meu". Bine, cucoana, da pe mine m-ai intrebat? "Pai e somon, e sanatos, are Omega 3". De acord, dar chiar nu era vorba despre asta.  E vorba de un principiu, si poti sa-i dai somon crescut in zone reci nepoluate si crescut cu hrana bio, tot nu-i ok.

De data asta macar nu am mai auzit ca "pofteste"....