marți, 14 iunie 2011

Despre lucrurile bune...

Cineva drag, care va deveni in curand mama, mi-a zis ca reactie la acest articol ca ar fi trebuit sa scriu mai mult si despre ce am castigat, sa incurajez viitoarele mame. Nu pot face asta. Nu se poate scrie in cuvinte multe ce inseamna copilul pentru mine (si pentru nimeni), fara riscul de a cadea in derizoriu, de a scrie un text plin de locuri comune si clisee, pentru ca nu exista, de fapt, cuvinte destule si nici eu nu am destul talent in a le gasi pe cele potrivite sa descriu ce inseamna Vladut pentru mine.
Nu pot sa spun decat atat: pana in ziua cand s-a nascut habar nu aveam ce inseamna fericirea deplina, doar cand l-am vazut, l-am mirosit si l-am pupat pe el am inteles ca nu e un concept gol de continut, numai bun de folosit in poezele de 2 lei. Exista  fericire, nu ca un continuum, ci doar momente de o intensitate atat de mare incat, daca ar dura mai mult, probabil ca ne-ar "arde". Momente scurte in care ti-e ingaduit sa arunci o privire in Paradis. Nu se pot descrie si, daca as face-o, pentru oricine altcineva ar parea banale, pentru ca SUNT in mod obiectiv banale, toti copiii fac aceleasi lucruri si, in principiu, mult timp nici nu prea reusesc sa faca mare lucru. Ceea ce le face speciale e iubirea mamei.
As putea spune multe daca m-as stradui, as putea spune ca mi-a schimbat insusi sensul existentei, dar toate ar fi vorbe goale pana la urma, ca nu as avea cum sa cuprind exact acele lucruri care inseamna esenta vietii noastre impreuna, si care sunt atat de imateriale incat nici macar nu s-au inventat cuvinte care sa le descrie in mod potrivit.
Deci, draga mea, nu-ti pot spune decat ca vei afla foarte curand si tu tot ce castigi cand in viata unei femei apare un copil.

5 comentarii:

  1. " Momente scurte in care ti-e ingaduit sa arunci o privire in Paradis."
    Stii...nu m-as fi gandit la asta, dar cand repet in minte aceasta fraza, inima imi tresare...abia astept sa vina clipa in care pot sa iti spun ca am cunoscut fericirea deplina :X
    Thank you!!!

    P.S. Multumesc pentru "raspuns"!

    RăspundețiȘtergere
  2. Cu mare drag! Abia astept si eu sa iti vad mica minune (macar in poze, desi planuim o calatorie prin partile voastre la un moment dat, sper sa ne si iasa)

    RăspundețiȘtergere
  3. Hmm, imi scapa un articol necomentat! Stai ca remediez imediat :)

    Dupa cum faceti voi, mamele, sa para lucrurile, imi lasati senzatia ca pe voi nu va mai bucura in viata nimic altceva decat copilul, ca va e suficient el, iar restul va e indiferent. Inteleg ca devine, din capul locului, cel mai important lucru din viata ta, dar te mai bucura sa iti cumperi o pereche de pantofi, te mai bucura o privire care te urmareste pe strada venita de la un tip misto, te mai bucura o carte? Te mai bucura ceva in afara de copil? Sau daca el e bine, fericit, sanatos, spalat, calcat si zambaret celelalte nu mai conteaza ca se intampla sau nu?

    RăspundețiȘtergere
  4. Iar ma faci sa vorbesc din carti :)) Mama se adapteaza la maternitate si la nevoile copilului intr-un mod care e scris in codul genetic, sau in subconstient, sau unde vrei tu. In perioada in care copilul e 100% dependent de mama, in mod normal, e exact asa cum spui (exista pareri care sustin ca insasi depresia postnatala are de fapt un rol benefic, adaptativ, pentru ca o face pe mama sa se izoleze in casa impreuna cu copilul care are nevoie totala de ea). Dar nu e vorba de un lucru care sa se intample constient, un lucru pe care sa ti-l impui sa-l faci, ci e in firea lucrurilor.
    Pe masura ce copilul creste si isi castiga independenta, acelasi lucru se intampla si cu mama. La fel de treptat, pentru ca relatia lor este una in oglinda. Si atunci (re)incep sa te intereseze si sa te bucure toate acele lucruri care in primele luni sunt puse in paranteza. In mod normal, pana la sfarsitul primului an din viata copilului, ei doi sunt, deja, suficient de "separati" incat el sa poata ramane in grija altcuiva cateva ore si mama sa plece dupa pantofi.

    Acum, sa vorbesc de mine personal: la mine s-a suprapus cu nasterea si faptul ca o lunga perioada nu m-am mai placut pe mine insami. Asa ca detestam sa fac o gramada de chestii care inainte mi se pareau firesti (shopping, make-up, coafura etc) pentru ca imi aminteau ca sunt "najpa". Dar insusi faptul ca m-am mobilizat sa scap de cele 30 kg si nu m-am resemnat cu existenta lor, arata intr-un fel ca viata nu s-a terminat odata cu nasterea si mai exist si eu, nu numai copilul. Acum imi cumpar si pantofi, am inceput sa imi cumpar si haine, se mai uita si cate un barbat bine pe strada dupa mine (darling, daca citesti, sa stii ca eu nuuuu ma uit dupa ei :)))...
    La carti n-am renuntat niciodata, eram dependenta oricum, eu nu pot adormi daca nu citesc (pe bune) :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Din carti, din ne-carti, are sens pt mine ceea ce zici si e linistitor. Multumesc.

    RăspundețiȘtergere